Publicat în Biblioteca Maramureş, Discuţii/dezbateri, MAGIA CUVÎNTULUI

Cultul zeităţilor dacice în tradiţiile populare


Ziua de vineri, 22 februarie 2013, s-a început cu surprize frumoase ce prevestesc deosebita sărbătoare naţională de Dragobete. Victoria Fonari, moderatoarea conferinţei cu genericul „Cultul zeităţilor dacice în tradiţiile populare” , a pus prima piatră de sărbătoare la această manifestare, discutând împreună cu elevii de la Liceul Republican cu Profil Real despre întreg ansamblul obiceiurilor şi tradiţiilor populare de peste an, precum şi despre credinţele lăsate drept moştenire încă de la strămoşii daci. Invitat special al acestui eveniment a fostTudor Colac, folclorist, istoriograf al folcloristicii românești din RM, care a intervenit cu unele incursiuni de natură religioasă preluate şi îmbinate simbiotic cu credinţa ortodoxă.

Cultul zeităţilor dacice în tradiţiile populare

În continuare vom prezenta succint esența fiecărei comunicări din cadrul conferinței.

Dragobetele – o zeitate geto-dacică. Vasile Potoroacî. După cum era și firesc, în virtutea sărbătorii apropiate – Dragobetele, prima comunicare s-a centrat pe această tematică, dezvăluind cine a fost Dragobete, mai ales în contextul tradițiilor și sărbătorilor strămoșești de origine dacică, obiceiuri și tradiții practicate în trecut de strămoșii noștri, dar care, din păcate nu au ajuns până la noi. Este vorba despre adunarea fetelor și a băieților în ziua de 24 februarie pentru a-l sărbători pe Dragobete, zeul dragostei, iar după încheierea acestei adunări, mulți dintre cei care s-au ales cupluri se considerau logodiți pentru un an.După legendă, îl aflăm pe Dragobete – fiul babei Dochia, flăcău înalt și chipeș. Legenda spune că acesta a fost crescut de mama sa, dar când a ajuns bărbat în toată firea, el s-a pornit în căutarea fericirii fără blagoslovirea mamei sale. Dragobete este recunoscut drept zeul dragostei în mitologia dacică, în unele variante fiind sărbătorit și de 1 martie.

Călușarii și datinile populare. Victor Logoș. Prezentarea a aborat obiceiul în toată complexitatea sa. În acest context, s-a pornit de la evocarea teritoriului în care a fot răspândit și atestat acest dans ritualic. Denumirea a provenit de la unealta care se agăța de botul calului pentru a-l putea controla. De aici și simbolistica/funcția de control ș protecție de spiritele rele. Culorile simbolice reprezentative erau roșul și albul, care aveau conotația de purificare. Cultul avea conexiune directă cu Zomolxe, zeul suprem al dacilor. Prima dată atestăm înscris acest ritual la Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, fiind descris ca un dans ce se practica vara, în noapte de Sânziene, când coborau spiritele rele pe pământ (ielele, zânele cu puteri malefice, sânzienele etc.). Componența acestui dans era una strictă, exclusiv din flăcăi, ajunși la maturitate, împreună efectuau întreg ritualul în câteva zile. Costumele lor erau, de asemenea, specifice. În steagul ritualic erau prezente elemente simbolice cum sunt usturoiul, grâul și pelinul. Esența acestui dans era că binele întotdeauna învinge răul.

Imaginea Drăgaicei și credințe populare de Sânziene. Argentina Covali. Acest discurs a fost însoțit de surse concludentă, care demonstrează continuitatea și argumentează păstrarea obiceiurilor de Sânziene până în zilele noastre. Prima dată a fost atestat în opera lui D. Cantemir (citată mai sus). Imaginea drăgaicei în conceptul popular românesc apare sub forma unui dans ritualic la care participau numai fetele tinere, fecioare. Acestea intrau în lanul de grâu și transmiteau prin dansul lor puritatea, voluptatea și fertilitatea lor, iar lanul de grâu, la rândul său, transmitea o energie benefică fecioarelor. Drăgaica principală din acest grup nu trebuia să se mărite trei ani după acest ritual, altfel forțele se întorceau împotriva satului respectiv. Drăgaica are un caracter magic, considerată de tinerele fete un mijloc de a-și afla ursitul și cand se vor mărita. Obiceiurile spun că pentru asta, fetele dorm în noaptea de Sânziene cu un buchețel din aceste plante și își viseaza viitorul soț. Unii cercetători consideră că Sânzienele și Drăgaica sunt ritualuri inseparabile.

Ursitoarele în datinile populare. Veronica Prunici. În cultul dacilor exista credința conform căreia, la nașterea copilului vin ursitoarele care îi stabilesc destinul și durata vieții. Acestea sunt trei la număr: Torcătoarea, Soarta și Moartea. Cea de-a treia tăia „firul vieții” și era șchioapă, de unde și vorba din popor „așa a vrut șchioapa”. Acestea trei erau întruchipate în niște zâne frumoase și bune, luminate și curate, iar prezicerile lor erau considerate mărgăritare pentru sufletul omului. Există o deosebire între ursitoarele de origine dacică și cele din credința greacă, ultimele fiind hidoase, rozbunătoare și rele. Din aceeași categorie cu ursitoarele sunt și ielele, ființe de o frumusețe uimitoare, care coborau în noaptea de Sânziene și se scăldau în lacurile din pădure. Ele aveau o puteri magice, iar cine le vedea scăldându-se, era pedepsit crunt. Ursitoarele și zânele, de regulă cele bune, au reprezentat personaje și motive în diverse povești culte din literatură: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Frumoasa adormită”, „Cântul ursitoarelor”, „Jocul ielelor” etc.

Paparuda și Caloianul – divinități ale mitologiei române. Adriana Melnic. Printre obiceiurile de peste ani, folcloriștii deosebesc  obiceiurile ciclice, care au loc cu regularitate în timpul anumitor perioade ale anului, legate de anumite date calendaristice, și obiceiurile nelegate de date fixe, ci de necesitațile productiiei, de desfașurarea muncilor agricole. Dintre aceste obiceiuri au fost abordate paparudele și caloianul. Paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, probabil preromână, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă și redusă cu timpul la o schemă de ritual. mitul Paparudei, invocația magică e adresată direct Paparudei ca unei zeițe. Ritualul este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Caloianul constă în următoarele: fete tinere impreuna impreuna cu o femeie varstnica, confectioneaza o papusa din lut pe care o imbraca si o impodobesc cu coji de oua rosii (pastrate de la Paste). Asezat intr-un sicrias de lemn, Caloianului i se simuleaza un cortegiu funerar si o inmormantare. Purtandu-l spre locul de ingropare, fetele il bocesc si interpreteaza un cantec ritual prin care Caloianul este trimis in cer pentru a cere pornirea apelor, sau, in unele variante, el insusi este investit cu capacitatea de a porni ploile.

Simbolul lupului în cultul geto-dacilor. Mădălina Ghiaur. Cultura neamului românesc este una complexă şi difinitorie. Lupul – simbol al inteligentei, dreptătii si nesupunerii, apare foarte des în viata geto-dacilor. Unele sărbători de la sfîrşitul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie sunt închinate lupului. Faptul că în trecut la noi în ţară peste 35 de sărbători populare, dintre care 18 cu dată fixă, erau dedicate lupului, denotă accentuarea acestui element mitologic în formarea culturii şi tradiţiilor neamului. Strămoşii noştri, predacii, dacii şi daco-romanii au făcut din acest animal un adevărat cult magico-mitologic din care ne-au rămas pînă la mijlocul secolului trecut unele reminescenţe etnografice şi folclorice. Se spune în credința populară a geto-dacilor că Filipii ar fi fost apostoli, care, pe vremea prigonirilor în contra creștinilor, au fost aruncați într-o groapă cu lupi de unde au scăpat doar prin credință. Acești Filipi au fost șapte frați rătăcitori ce umblau prin lume și care aveau puterea de a-i poci sau schimonosi pe cei ce nu îi cinsteau.

DSCN1279

Aceste informații, dar și altele, discutate în cadrul comunicărilor celor care au participat, au valorificat mitologia dacică, care se află pe calea uitării, dar pot fi redescoperite în obiceiurile și credințele practicate chiar și în ziua de azi de bătrâni și locuitori ai satelor de origine dacică.

Sfârșitul a fost încununat cu o premiere bine-meritată.

Invităm participanții să ia parte și la alte activități ce se vor desfășura la biblioteca „Maramureș” cu aceeași sete de cunoaștere și spirit de cercetare!

Autor:

Filiala Bibliotecii Municipale B.P. Hasdeu. Fondata la 14 octombrie 2001 în parteneriat cu Biblioteca județeană Petru Dulfu, Baia Mare, România.

Un gând despre „Cultul zeităţilor dacice în tradiţiile populare

  1. minunat!faceti o treaba buna.nu ar fi rau o numerotare,in ordine cronologica, a tuturor obiceiurilor si traditiilor precum si o mica descriere a lor.Sau exista pe site,dar nu am vazut-o?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s