Pământurile pe care locuim noi au fost populate de zeci, sute și, poate, chiar de mii de strămoși de ai noștri. Cei cărora le datorăm apariția noastră au fost dacii, geții și tracii. Aceste popoare aveau o cultură înaltă, vorbeau aceeasi limbă, erau buni agricultori, meseriași, se pricepeau la dobândirea și topirea metalelor, în mod special, al aurului. Obiecte confecționate de strămoșii noștri au fost găsite pe teritoriile țărilor vecine: Bulgaria, Grecia, Ungaria, chiar și în nordul Italiei, deoarece erau populate de daci, geți, traci. Savanții au demonstrat științific că codul nostru genetic și al lor este comun…
Reieșind din cele spuse, putem afirma cu certitudine că obiceiurile, tradițiile, sărbătorile noastre au fost comune și își trag obârșia din trecutul îndepărtat. Astfel sărbătoarea Dragobetele este una care a apărut cu mult înaintea Sfîntului Valentin al italienilor, ambele având aceeași semnificație – sărbătoarea dragostei, a iubirii. Sărbătoarea reprezintă sfârșitul și începutul unui nou anotimp, a unui nou ciclu. Sărbătoarea Dragobetelor este celebrată pe 24 februarie.
Dragobetele este fiul Babei Dochia și e considerat nașul cosmic al păsărilor și animalelor. Se consideră că în această zi păsările își găsesc perechia și incep a-și face cuiburi noi. De aici vine și ideea logodnei a doi tineri. Băieții aveau dreptul să sărute fetele doar în această zi, în celelalte zile le era interzis, de aceea ziua aceasta căpăta o importanță mare, magică – se intemeiau noi logodne, familii care aveau menirea de a prelungi neamul. De aici vine și expresia „Dragobete sărută fetele”.
Sunt multe legende despre această zi în folclorul românesc de azi, astfel una ne spune că Maica Domnului l-a transformat pe Dragobete într-o buruiană de leac „Năvalnic”, dar care e folosită și în ,,vrăji” de dragoste. În altă legendă se spune că Dragobete avea păr negru și ochi verzi, el cânta frumos la fluier și asta făcea ca fetele să se îndrăgostească de el. În așa fel el învăța lumea să iubească. Când a decedat Maica Domnului l-a transformat în iarba de leac – năvalnic, ce renaște în fiecare primăvară din nou, semnificând un nou început, un nou ciclu, o nouă dragoste, o nouă viață… Această iarbă se ține într-o pungușă de mătase sau într-o bancnotă, ea te apără și ține dușmanii la distanță.
(floarea- năvalnic )
În Ziua de Dragobete se alegeau frați și surori de cruce, asta însemna că aceste persoane iși jurau să participe unii în viața altora: la bucurie, dar și la tristețe, dăruindu-și coronițe de flori albe în fața unui măr sau a unui păr. În Transilvania băieții dăruiesc flori fetelor, iar ele la rândul lor îi sărută în vazul tuturor, cu aceste flori își spalau capul de Sfântul Toader ca să aibă noroc în dragoste tot anul.
Iată câteva obiceiuri și tradiții strămoșești care trebuie respectate în această zi:
- Cine nu sărbătorește Dragobetele se îmbolnăvește și nu se va putea îndrăgosti în acel an.
- De Dragobete nu se lucrează în câmp, nu se coase, dar se face curățenie toată casa ca sa vină sporul, prospețimea.
- Dacă plouă în această zi, va fi o primăvară frumoasă și devreme.
- În această zi nu se ceartă cu nimeni ca sa-ți meargă bine tot anul.
- De Dragobete nu se plânge, pentru că lacrimile aduc necazuri și supărări.
- Se fac ,,vrăji” ca și de Crăciun sau Bobotează: fetele își pun busuioc sub pernă ca sa-și viseze ursitul.
- Tinerii ca să fie iubiți beau în această zi ceai cu crengi de vișini.ș.m.a.
Acestea fiind spuse, putem afirma cu certitudine că sărbătoarea are o semnificație pozitivă, sănătoasă, una ce ține de prelungirea vieții, de optimismul oamenilor ce dăinuiau pe aceste locuri, de dragostea față de semenii lor, de cei apropiați. Aceste idei stau la baza credinței creștine a lui Isus Hristos și au rădăcini în viața de zi cu zi a strămoșilor noștri.
BIBLIOTECA MARAMUREȘ 