Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 – 1711) și un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat: enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”
Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.
În 1710 a fost pus la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.
În politica externă s-a apropiat de Rusia, considerînd că astfel Moldova era mai bine protejată, nutrind şi o deosebită admirație pentru țarul Petru cel Mare. În aprilie 1711, la Luțk, un împuternicit al său semna un tratat de alianță cu Rusia, îndreptat împotriva otomanilor. În scurt timp s-a ajuns la un conflict ruso-turc, în bătălia decisivă de la Stănilești, pe Prut (iulie 1711), victoria aparținînd turcilor. Cantemir va pleca în Rusia, locuind la Harkov, la Moscova (1713), apoi la Sankt Petersburg (1719), unde i se construiește un frumos palat. Agreat de Petru cel Mare, în 1721 este numit sfetnic intim al tarului şi membru al guvernului. Cu cîtiva ani în urmă, în iulie 1714, fusese primit în Academia din Berlin, ca o recunoaștere a meritelor sale de cărturar.
A elaborat de-a lungul timpului mai multe lucrari: Divanul sau gîlceava înțeleptului cu lumea (1698), Metafizica (1700), Logica (1701), Fizica universală a lui Van Helmont (1701), Tratat de muzică turcească (1704), Istoria ieroglifică (1705), Studiu asupra naturii monarhiilor (1714), Descriptio Moldaviae (1716), Istoria creșterii şi descreșterii Imperiului Otoman (1716), Viața lui Constantin Cantemir (1718), Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brîncovenilor (1718), Despre conștiință (1722), Sistema religiei mahomedane (1722), Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor (1723).
Moare la 21 august 1723, fiind înmormîntat în biserica Sf. Constantin şi Elena din Moscova; în 1935 osemintele i-au fost depuse la biserica Trei Ierarhi din Iaşi. Pe lespedea de marmură ce o acoperă scrie: “Aici, întors din lunga și grea pribegie, înfruntată pentru libertatea țării sale, odihnește Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.
BIBLIOTECA MARAMUREȘ 