Comunicare: Sinița Constanța, studenta anului IV la AMTAP



Introducere:
Deportările au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice. Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953. Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri. De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKVD-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.
Cine a fost Iosif Stalin?
Iosif Vissarionovici Stalin (1878-1953) a fost un om politic sovietic, fost revoluționar bolșevic devenit după Revoluția din Octombrie conducător politic sovietic. Stalin a devenit Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în 1922, în urma morții lui Vladimir Ilici Lenin, câștigând în anii deceniului al treilea lupta pentru putere cu Lev Troțki și consolidându-și pe deplin autoritatea odată cu Marea Epurare, o perioadă de represiune cruntă al cărei apogeu a fost atins în 1937. Stalin a rămas la putere pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, și după încheierea acestuia, până la moartea sa. Din 1946 a deținut și funcția de prim-ministru al Uniunii Sovietice. Ideologia marxist-leninistă ca interpretare a lui Stalin este adeseori numită și stalinism.
Victimele Salinise. Deportări în masă. Canibalism
În februarie 1956, Nikita Hrușciov a condamnat deportările ca pe o violare a principiilor leniniste și le-a permis celor mai mulți deportați să se întoarcă la casele lor. Totuși, nici până la sfârșitul anului 1991 tătarilor, turcilor, și germanilor de pe Volga nu li se permisese să se reîntoarcă, în masă, pe pământurile strămoșești. Deportările au avut un efect profund asupra popoarelor Uniunii Sovietice. Amintirea deportărilor a jucat un rol major în mișcările separatiste din republicile baltice, din Tatarstan, Crimeea, Transnistria, Abhazia, Georgia și din Cecenia.
(Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și milioane de oameni au fost încarcerați în Gulag = lagărele de muncă. În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag).
Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă și din închisori, ca și terorismul de stat (deportările și epurările politice) au făcut milioane de victime de care Stalin și tovarășii săi sunt responsabili direct sau indirect. Câte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt între 8 și 20 de milioane de victime.
La 7 iunie 1941, NKVD al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților. Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională. Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească. Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.
De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase. Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri. În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari. Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții. Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan. Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai. Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.
Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens. Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii. Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor. Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii organizatiei religioase, mai cu seamă cei care se numeau Martorii lui Iehova. Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave. Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.
Pe 23 august 2013 în scuarul gării feroviare din Chișinău a fost inaugurat Monumentul în memoria victimelor deportărilor regimului comunist, cunoscut și ca „Trenul durerii”, realizat de sculptorul moldovean, stabilit în Germania, Iurie Platon. În regiunea gării feroviare din Chișinău urmează a fi edificată și o biserică în memoria deportaților.
Pe lângă deportările în masă, o altă problem majoră era, creșterea majoră a cazurilor de cannibalism. În anul 1947 unele case erau sigilate, pe ele fiind afişată inscripţia „Toţi au murit”. Copiii erau vânaţi de pe străzi, aduşi în case, omorâţi şi mâncaţi…. Foametea organizată de sovietici, după terminarea războiului și după ce au stors toate rezervele alimentare ale basarabenilor, confiscând și cele mai mici torbe cu fasole sau porumb. Din cauza secetei şi a neroadei, în Republică s-au creat condiţii extrem de dificile privind situaţia alimentară, care au adus complicaţii populaţiei, îndeosebi de la sate, în consecinţă – înbolnăviri de distrofie în masă, creşterea mortalităţii şi a cazurilor de canibalism. Până la 10 februarie 1947, au avut loc 34 cazuri de canibalism. Aceste cazuri au loc în toate judeţele republicii, în afară de Soroca şi unul din raioanele din stânga Nistrului. Ancheta privind aceste dosare e realizată de organelle MAI, iar în unele cazuri, de anchetatorii Procuraturii. Conform dispoziţiei ministerului Afacerilor Interme al RSS Moldoveneşti, toţi cei învinuiţi de canibalism vor fi excortaţi în oraşul Chişinău, în închisoarea nr.2. La multe dosare, ancheta s-a încheiat, dar, din cauză că mulţi învinuiţi sânt bolnavi de distrifie în formă acută, nu avem posibilitatea de a-i excorta în închisoare, fapt care reţine trimiterea în judecată în şedinţe închise ale Judecătoriei Supreme a RSSM. La 11.02.1947, primele trei dosare au fost trimise spre examinarea Judecătoriei Supreme.
Concluzia:
În legătură cu aceste evenimente îngrozitoare, data de 23 august semnifică ziua comemorării victimilor staliniste și nazise. Astfel, majoritatea deputaților au sprijinit o declarație scrisă care propune proclamarea acestei date, întrucât deputații își doresc să păstreze memoria vie victimelor deportărilor în masa și ale și ale exterminărilor, contribuind, în același timp, la consolidarea bazelor democrației, păcii și stabilității pe continentul european
Bibliografie web:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Deport%C4%83rile_staliniste_din_Basarabia_%C8%99i_Nordul_Bucovinei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_Stalin#Deport%C4%83rile
https://mail.google.com/mail/u/0/#inbox?projector=1


