09. noiembriea. 2021
Legenda girafei
De câte ori plec în ospeție la bunici, timpul, îmi pare că zboară mai repede ca acasă. Seara bunelul și bunica se întrec între ei: cine-mi va spune cele mai frumoase povești, legende populare sau întâmplări din viața lor. M-a impresionat legenda girafei, spusă de bunica mea.
Cică, Crăița Toamnă, când îi vine ceasul sorocit, se urcă în trăsura-i aurie și începe a așterne de jur-împrejur numai covoare de frunze multicolore. Păsările călătoare ne părăsesc plaiul, cârd după cârd, plecând în țările calde. Ici-cole vreo vrăbiuță zgribulită ce se pregătește să țină piept iernii geroase. Oamenii adună ce mai au pe câmp și în livezi: nuci, miere, struguri, porumb…
Rândunelele sânt printre primele păsări, care pleacă în țările calde. Ele se opresc prin savanele Africii. Iar acolo trăiesc și girafele, animale blânde și pașnice, care se alimentează cu frunze și au gâtul lung, lung, deși nu totdeauna l-au avut așa.
Odată, tare de demult, girafele văzură zborul grațios al unor păsări și, din curiozitate, au început să le urmărească. Au rămas atât de impresionate de zborul lor, că sărmanele animale, ori de câte ori vedeau rândunelele zburând, erau cu ochii spre cer și se întrebau triste și îngândurate:
– Când vom zbura și noi în înaltul cerului?
Tot uitându-se așa în sus, girafele nici n-au prins de veste când se pomeniră cu gâtul lungit. De-acum, ele vedeau multe și de departe, însă de zburat așa și nu a mai putut zbura.
Se zice că și acum, în zilele noastre, frumoasele girafe nu au uitat de visul lor.
BIBLIOTECA MARAMUREȘ 