Mari  personalități românești:

Gleb Drăgan

Anul acesta, la 19 iulie, se implinesc 100 de ani de la nașterea lui Gleb Drăgan,mare cercetător și savant în domeniul electronicii, profesor, academician al Academiei de Științe din România și Republica Moldova.Absolvent al Facultății de Electronică din Timișoara,toată viața și-a dedicat-o studierii electricității de tensiune înaltă.

Născut în satul Tătar-Copceac, raionul Cahul,Basarabia,toată viața a activat în România,ajungînd să publice 12 cărți de specialitate și 230de lucrări științifice în domeniul electricității,dintre care 80 de lucrări publicateîn străinătate.Gleb Drăgan este coautor și coordonator al lucrării de rezonanță „Tehnica tensiunilor înalte”. Dumnealui a avut un interes deosebit pentru istoria și filosofia științei și tehnicii, fiind implicat în cadrul multor societăți și comisii naționale și internaționale de electricitate.

   Studii: Comrat, Tighina, Timișoara. Activitatea profesională: Societatea „Astra Română”, Societatea de gaz și electricitate, Institutul de Studii și Proectări energetice, inginer-șef la Centrala Industrială de Energie Electrică.În 1958 își ia doctoratul și devine cadru didactic,ajungînd în cariera sa pîna lafuncția de decan al Facultății de Energetică (1963-1971), București.Între 1951-1967 și-a desfășurat activitatea la Institutul de Energetică al Academiei  Române.

Este recunoscut și apreciat pe plan mondial,fiind invitat să susțină cursuri la universități de peste hotare,de asemenea este membru al unor societăți științifice din străinătate.

Din  1991 este membru corespondent,iar din 2004 este membru acticv al Academiei Române.Este doctor honoris cauza al Universității Tehnice din Republica  Moldova și Oradea. În 1991 a fost decorat cu „Ordinul  Național” „Pentru Merit” în grad  cavaler.Decedează pe 24 octombrie 2014 la vîrsta de 94 de ani, rămînînd în inimile discipolilor săi model de dăruire și competență, avînd respectul și recunoștința lor și a noastră.

Ana Haram, bibliotecara

Mari personalități românești:

Iosif Naniescu

     Iosif Naniescu, preot, profesor, mitropolit al Moldovei timp de 27 de ani, membru de onoare al Academiei Române din 1888, a văzut lumina zilei în satul Răzălăi de lîngă Balți. Născut la mijloc de vară, la 15 iulie 1818,  în familia preotului Ananie Mihalache și a soției sale Teodosia, s-a bucurat de dragostea tatălui doar doi ani, deoarece acesta decedează. Mama îl educă în spiritul religiei creștin-ortodoxe.

          În 1831, unchiul său Teofilact, ieromonah la Mănăstirea Frumoasa din Basarabia, ctitorită de Ștefan cel Mare, îl duce pe Ioan (asa a fost botezat de părinți) la Mănăstirea Sfîntul Spiridon din Iași unde copilul face cunoștință cu cititul și scrisul literelor. Străduitor din fire, Iosif Naniescu studiază la Seminarul din Buzău din 1836 pînă în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului ”Sfîntul Sava” din București.

          În anul 1835 a fost călugărit la 23 ianuarie cu numele de Iosif Naniescu. Din 1849 activează ca egumen la Mănăstirea Șerbănești din județul Vâlcea, în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sfîntul Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului, în 1857e numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dîmbovița. Patru ani mai tîrziu a fost înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul Nifon. În 1863 era egumen la Mănăstirea Sarindar din București.

           Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul ,,Gheorghe Lazar” și la liceul „Matei Basarab” din București. Intre anii 1870-1871 a fost director la Seminarul Central din București.

          La 23 aprilie 1872, arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu, iar în 1873 a fost numit episcop de Argeș. La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, funcție pe care a deținut-o 27 de ani. Devenind Mitropolit la Iași, cel dintîi  lucru ce și-a dorit a fost să termine catedrala mitropolitană, începută de Veniamin Costachi. Timp de zece ani s-a lucrat la ea: din 1877 pînă în 1887 cînd a fost sfințită. Iosif Naniescu a adus moaștele Sfintei Parascheva de la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași în Catedrala Mitropolitană.

          Despre blîndețea și bunătatea lui au rămas legende, fiind pentru urmași un exemplu viu, demn de urmat. Prin virtuțile și înțelepciunea sa a devenit un monument de glorie în istoriareligiei creștine de la noi.

          A decedat Iosif Naniescu la 26 ianuarie 1902 în Iași, mormîntul fiindu-i în partea de sud a catedralei din Iași.

          Activitatea sa a fost apreciată cu doua secole mai tirziu. Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, îl proslăvește ca sfînt. Proclamarea canonizării a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala Metropolitană din Iași. Numele ce l-a primit mitropolitul Iosif este „Sfîntul  Ierah Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei”.

Ana Haram, bibliotecara

Mari personaliți românești:

Valentin Mândâcanu

Anulacesta la 27 iulie se implinesc 90 de ani de la naștereavestituluilingvistbasarabean Valentin Mândâcanu. Născutîntr-un sat cu vechitradiții de culturășiconviețuire, Mihăileni, județulBălți, aizbutitsăducădepartefaimapatriotismuluișidragostei de limbă astrămoșilorsăi. Fiindunuldintreceimaistrăduitori „ostașiailimbiiromâne”a pus umărulsău la revenirealimbiiromâne la alfabetullatinsi la introducerealimbiiromâneîntoate organelle de stat ale Republicii Moldova. Valentin Mândâcanuaactivatînmaimultedomenii, darpeste tot ne-a învățatcorectaexprimareșiscriere. Lucrările sale: „ Cuvântulpotrivit la loculpotrivit”, „Exprimareacorectă”, „Întreacasășiacasă”, „Spărturiînghiațatăcerii”ș.a. au ridicatmasele la luptăpentrudreptateșiîmpotrivaexploatării. Valentin Mândâcanu a fostunuldintrefondatoriimișcăriidemocratice din Basarabia. Eseulsău „Veșmântulființeinoastre” a „bulversatsocietatea”, zice Vlad Pohilă, unuldintrediscipoliisăi…

   Valentin Mândâcanuîși face studiile la Institutul Pedagogic din Chișinău (1951-1955), apoidevine professor la ȘcoalaPedagogica din Călărași, în 1966 e angajat redactor stilizator la revista „Moldova”, activează ca traducător la AgențiaTelegrafică a Moldovei (ATEM), din 1979 estecolaborator la „Enciclopediasovieticămoldovenească”, de aici e concediat, fiindinvinuit de „românizarea”limbii.

   Valentin Mândâcanu a fostdeputatînParlamentulRepublicii Moldova din 1990-1994, el e semnatarulDeclarației de Independență aRepublicii Moldova, alături de ceilalți 278 de deputați.Dumnealui a fostapreciat de forțeledemocratice, fiinddecoratîn 1996 cu Medalia „Meritul civic”, în 2009 e ales cetățen de onoare  al Chișinăului și decorat cu Ordinul „Gloria Muncii”, iarîn 2010 cu „Ordinul Republicii”.

Deșipublicistul, traducătorulșifilologul, Valentin Mândâcanu, s-a stins din viață la vîrsta de 82 de ani, 29 octombrie 2012, „fluviulluiîșipoartă in continuareapelelimpezi, purtătoare de vlagă, pringrădinileconaționalilorsăi”.( Vlad Pohilă)

Ana Haram, bibliotecara

Impresii despre romanul lui

Gheorghe Budeanu „Un strigăt pe Nistru”

          Lucrarea apare în 2019. Este un roman bazat pe fapte reale desfășurate în primăvara și vara anunui 1992, când a avut loc războiul pe Nistru. Ororile prin care au trecut pământenii noștri, care au luat parte la acest război inegal, sunt strașnice și grave prin modul lor de manifestare. Fratele de ieri devine dușman peste noapte. Oameni rastigniți ca Hristos, aruncați în Nistru, în fântâni, case arse, nopți nedormite, copii rămași orfani – toate acestea au avut loc în realitate în acel razboi transnistrean.

    Cartea începe cu epizoade din timpul războiului. Radu Păduraru și Rodica Obadă, femeia de legătură dintre combatanții voluntari, mergeau spre Tighina, unde aveau loc scene de război groaznice. Ea îi vorbea despre gardiști:„ Ei dacă vor să fure – fură, dacă vor să ucidă – ucid”, adică sunt cruzi și criminali.

   Radu chiar în prima luptă este luat prizonier. Este bătut cu bestialitate, apoi o tînără, lola, propune să fie spânzurat cu capul în jos. Aici îi întâlnește pe maiorul Costenco și căpitanul Kalinin, unul din foștii săi camarazi de armată din orașul Berdeau, unde și-a făcut armata. Află de la Kalinin că i-a ascuns scrisorile de la Ecaterina și i-a luat-o singur fără voi lui. Strigătul Ecaterinei în momentul acesta este unul de disperare, de trădare, de durere…Urmează apoi răstignirea lui Radu, mai târziu va fi și a ei, aruncându-i în apa Nistrului ca să ajungă la marea pe care o iubeau mult.

     Imaginea strigătului apare în roman de două ori și este simbolică. Prima dată strigă Ecaterina, atunci când înțelege minciuna, a doua oară strigă Radu(Dragomir), atunci când înțelege că n-a recunoscut-o pe Ecaterina, după mulți ani trecuți de la despărțirea forțată de război și chinurile prin care au trecut. Strigătul semnifică durere pentru o dragoste distrusă de un război stupid și nemilos.

 „Un strigăt pe Nistru” este o carte cu profunde rezonanțe patriotice. Este cartea despre două războaie: cel din Transnistria(1992) și cel din Ucraina(2014).

      Radu Păduraru, eroul principal al romanului, trece printr-o serie de momente grave, dar rămâne în viață datorită lui Moș Petruț care îl găsește răstignit pe Nistru și il salvează, ducîndu-l la Mănăstirea Noul Neamț din Chițcani, unde el mulți ani a fost ascultător și a studiat cuvântul lui Dumnezeu, cel care i-a salvat viața.

    Mult timp a fost propus la călugărie de duhovnicul său Dorimendont, dar Dragomir (așa era noul său nume) amâna acest moment, simțea că mai are ceva de făcut pentru a îmbrăca acest veșmânt. În toamna când decise să plece să se călugărescă la Mănăstirea Neamț din Carpați de unde venise primii călugări pe meleagurile nistrene și întemeiase și aici o mănăstire nouă cu aceeași denumire – Noul Neamț.Trecu pe la Moș Petruț pentru care avea un respect deosebit, privind televizorul, văzu imagini din alt război, cel din Dombasul ucrainenilor. Mare i-a fost mirarea când iar si-a văzut dușmanul – pe KrasarmKalinin, care deja lupta și acolo. Setea de răzbunare încolți pe loc. Se abate din drumul său și pornește spre unul din prietenii și camarazii săi de armată, MicolaVaculenco din Ivano-Francovsc.

     Aici o găsește pe soția lui, Olena care ii spune că acesta e plecat la război, îl ajută să ia legătura cu părintele Gherasim care îl ajută, îl sfătuie cum să treacă de obstacolele din cale ca să ajungă cu bine pe câmpul de luptă, la Kalinin. Trece printr-o serie de întîmplări favorabile pentru el, datorită minții agere pe care o avea și ajunge la Mănăstire de lângă aeroportul dinDonețc, unde era stareța Daria. De la ea a doua dimineță ajunge la combatanții ucraineni, îl găsește pe Vaculenco și pun la cale cum să se izbăvescă de Calinin ca să nu-și murdărească mâinile de sângele lui: l-au impus să arboreze drapelul ucrainean pe turnul metereologic. Se împotrivea „călăul”, dar nu a avut încotro și tot ai lui l-au nimicit. Când si-a văzut visul de răzbunare împlinit, s-a pornit mai departe la Mănăstirea Neamț.

    Trece iar pe la Olena,ducându-i veste de la soț, pe la părintele Gherasim, care îl ajută să zboare cu avionul până la Pitești. De acolo pe jos merge la Mănăstirea Argeș, la Mănăstirea Poenari, urcând 1500 de trepte prin munți. Aici face popas la o stână, ciobanii îl roagă s-o însoțescă și să-i ajute pe o femeie, Catinca,să-și ducă brânza acasă, pentru că ei își schimbă în zori stâna. A ajutat-o, mergeau tăcuți. A doua zi a ajutat meșterii să-i termine acoperișul… Urmează despărțirea…E grea, dar inevitabilă…Vorbeau despre țară, despre personalități, despre istorie…

    Abia urcat sus pe munte, elevii și profesorl lor îi comunică ca ea e profesoara lor de geografie, venită din Basarabia. Radu își dă seama că e Ecaterina și zice: „Vai, cât de nemilos este timpul cu înfățișarea omului, dacă nici nu ne-am recunoscut unul pe altul…” Urmează strigătul. Acest strigăt are mai multe interpretări: regăsire, întoaarcere , continuarea drumului la mănăstire.

   Cartea ne prezintă evenimente foarte dinamice, între războiul din Transnistria și războiul din Dombasau trecut 22 de ani. Scenele din taberele ostășești sunt veridice, dând dovadă că autorul, posibil, a fost martor ocular la unele evenimente. Personajele prezentate sunt voluntari reali, adevărați eroi care s-au sacrificat pentru independența și libertatea neamului nostru.

    Cartea aduce un suflu nou în literatura basarabeană prin tematica prezentată și prin modul de de  abordare a războiului și a religiei.

     Cartea are 5 capitole bine structurate, bine închegate și bine intitulate. Evenimentele redate nu vor lăsa pe nimeni indiferent, în mod deosebit pe acei care au participat la acest război, pe cei care și-au pierdut rudele atunci, dar si pe toți oamenii de bună credință care în acele vremuri trăiau clipe de frică și groază. Lucrarea este un omagiu adus celor peste 300 de persoane care și-au pierdut viața în războiul de pe Nistru. Subiectul romanului nu este unul subiectiv, ci este un strigăt către acei vii, un strigăt de durere pentru cei pierduți în acel război de independență…

Ana Haram, bibliotecara

Mari personalități românești:

Maria Bieșu

Azi, trei august, Maria Bieșu ar fi împlinit 85 de ani. Această doamnă a încântat iubitorii de operă din întrega lume prin vocea și creația sa. Mulți dintre ei veneau la Chișinău special ca s-o asculte. A dus o viață activă, zbuciumată, dar frumoasă și plină de evenimente. Mereu turnee, festivaluri, spectacole, concerte. A cunoscut cele mai minunate talente și voci ale vremii în care a trăit. Înzestrată cu talent de la Dumnezeu, a cucerit inimile publicului de la prima sa apariție în calitate de suplinitor in spectacolul „Tosca”de G.Pucinni, deoarece artista de bază se îmbolnăvise. Toate acestea aveau loc la Teatrul de Operă și Balet din Chișinău. După această apariție, rolurile importante îi reveneau ei.

   Maria Bieșu a debutat ca solistă de muzică populară în orchestra „Fluieraș”, dar diapazonul său vocal era pentru operă.De la toate festivalurile la care participa se intorcea cu premii, iar juriul rămânea frapat de talentul ei.

   În 1965 pleacă la stagiere în Teatrul „La Scala” din Milano, Italia. Îl are ca profesor pe Enrico Piazza, care este încântat de vocea ei, dar directorul acestui teatru Antonio Guiringuelli declară: „Această tânără nu are nevoie de nici un fel de lecții – ea are un dar înnăscut”. Aici ea pregătește mai multe lucrări în limba italiană, iar la Concursul Internațional din 1967 din Tokio, Japonia (ediția I) obține titlul „Cea mai bună Cio-cio-san” din lume. La același concurs în 1973, doamna Maria Bieșu era deja membră a juriului.

   Tot în 1965, artista susține un spectacol în Teatrul Mare din Moscova în rolul Tatianei din opera „Evgheni Oneghin”, după care este invitată la o colaborare permanentă cu acest teatru, iar baritonul de excepție –  Muslim Magomaev nu vroia sa cânte în spectacole, daca partia Toscăi nu o interpreta Maria Bieșu.

  Dumneaei a cântat pe scenele teatrelor de operă din întreaga lume,printre care: Paris, Sydney, Tokio, Varșovia, Tbilisi, Sanct-Petersburg, Moscova, Helsinchiș.m.a.

   După evoluția din Metropolitan Opera din New-York, conducerea acestui teatru i-a trimis un contract pentru o întreagă stagiune, dar dragostea de mamă, de baștină a fost mai mare … Doamna Maria zicea: „ Acolo sunt mulți, dar acasă cine să activeze, cine să bucure sufletele oamenilor noștri ?”…

   Tot timpul a visat la un festival de operă acasa, in Moldova. Visul i s-a împlinit în 1990 când are loc I ediție aFestivalului „Invită Maria Bieșu”, după moareta ei, acest festival se numește „Maria Bieșu”.

   Timp de 50 de ani, Primadona Operei Naționale ne-a bucurat cu vocea ei cristalină, caldă, adâncă, elegantă, de o prospețime rară, fiind apreciată nu numai de ascultători, ci și de autoritățile statale, acordândui-se premii, ordine,medalii. Astfel, doamna Maria Bieșu este Artistă Emerită a RSSM și Artistă a Poporului din RSSM și URSS, este Laureată a Premiul de Stat al RSSM și URSS, posesoare a Ordinului Republicii, a Ordinului Național  „Steaua României în Grad de Comandor”, a Ordinului „Steagul Roșu de Muncă”,a Ordinului„Insigna de Onoare”,a Premiului și a Ordinului „Lenin”ș.a.

   Creația vocală a Mariei Bieșu va trăi veșnic cât va exista poporul nostru.

                                                                                  Ana Haram, filiala „Maramureș”

Mari personalități românești: Iurie Colesnic

Orice om se cunoaște prin faptele sale. Cărțile domnului Iurie Colesnic ne vorbesc despre un patriot adevărat. Puțini dintre concetățenii noștri se pot mândri cu o asemenea colecție de documente selectate, comentate, publicate. Lucrările d-lui Iurie Colesnic ne prezintă istoria vie, adevărată a acestei palme de pământ românesc. Aceste lucrări le consultăm, ne documentăm, învățăm, memorizăm trecutul vag, de cele mai multe ori necunoscut nouă…

    Câtă dăruire, perseverență, muncă depusă pentru a scoate la iveală informații inedite, fotografii, martori oculari, comentarii la cercetările efectuate. În aceste lucrări documentare simți suflet, dragoste de baștină, de semenii săi, de viata modestă, dar și onestă a strămoșilor noștri, invitându-ne să luăm exemple de la ei…

    Născut la 12 august 1955 în satul Dereneu, raionul Călărași, într-o familie de profesori, își face studiile la Universitatea Tehnică din Moldova. Activitatea de muncă este diversă: profesor, corector, referent, redactor-tehnic, redactor-șef, director al Centrului Muzeografic „M. Kogâlniceanu”(1991-1995); al editurii „Universitas”(1991-1993); al editurii enciclopedice ”G.Asachi”(1993-1995); al editurii „Muzeum”; al Casei Cărții „Mitropolit Petru Movilă”, deputat în Parlamentul Republicii Moldova.ș.a.

    Debutul literar îl face în 1977 în nr.4 al revistei „Nistru”, mai apoi ii apar plachete de versuri pentru copii și maturi. Abia mai târziu au început să-i apară lucrările documentare, care au devenit, deja, comori pentru noi, cititorii.

   Activitatea publicistică amplă începe atunci când era director al editurii Muzeum”. Astfel apar lucrările: „Zamfir Rally-Arbore”, „Doina Dorurilor noastre”, „Pantelimon Halippa”, „Leonid Donici”, „Dicționarul femeielor ilustre a Basarabiei”, „Sfatul Țării”ș.a. Mai târziu apar lucrările: „Scurtă istorie a cărții românești”, „Dicționar-antologie de istorie și teorie literară”(în colaborare cu Lora Bucătaru), „Generația Unirii”, „Dicționarul scriitorilor români din Basarabia”, „Pan-Halippa: Apostolul Unirii”, „Profetul nemuririi noastre: Constantin Stere” ș.m.a. Cele mai importante lucrări ale scriitorului și cercetătorului Iurie Colesnic sunt dedicate Chișinăului: „Chișinăul din amintiri”(2011); „Chișinăul și chișinăuenii”(2012); „Chișinăul din inima noastră”(2013), precum și cele zece volume „Basarabia necunoscută”(1993-2015). Domnul Iurie Colesnic are și multe alte cărți de mare valoare care ne minunează prin amploarea cercetărilor și documentelor prezentate.

    Pe parcursul anilor a avut o colaborare fructuoasă cu o serie de reviste și ziare din Republica Moldova ca: „Literatura și arta”, „Săptămâna”, „Natura”, „Alunelul”, „Timpul ș.a. Iurie Colesnic este și pezentator de televiziune, emisiunea pe care o elaborează săptămânal dumnealui are o mare pondere la public.

    Iurie Colesnic a elaborat scenariile filmelor: „Binecuvântare”(1989); „Buburuza”(1991); „Harap Alb”(1991); „Filozofii din Cubolta”(1997); „Copiii GULAG-lui”(2010).

    Pentru activitatea sa rodnică, Iurie Colesnic a fost distins cu mai multe medalii și ordine ale statului:

 2000 – Medalia „Sfântul Daniil”;2000 – Membru al Academiei Internaționale de Cadre (Kiev);

 2000 – Doctor Honoris Causa al Universității Umaniste din Chișinău; 2010 – Medalia „Dimitrie Cantemir”;  Ordinul de Onoare al Republicii Moldova.

     Cu ocazia implinirii a 65 de ani ii dorim multă sănătate, noi și mari realizări în nobila activitate pe care o face: scrie și produce cărți pentru toți românii, în centrul atenției fiind basarabenii, care sunt și ei români, dar care suntvitrigiți de soartă, subestimându-li-se valoarea, deoarece nu se găsise nimeni să descopere și să cerceteze arhivele așa cum a făcut-o Iurie Colesnic ca să găsească documente pe care să  le prezinte  spre delectare și studiere tuturor, demonstrând spiritul românesc al oamenilor de pe aceste meleaguri.

La mulți ani, maestre!

     Ana Haram, filiala „Maramureș”

Universitatea de Medicină „Nicolae Testemițanu”

 

Universitatea de Medicină din Chișinău implinește anul acesta 75 de ani de la înființare. Ea a fost fondată în anul 1945, îndată după război, pe 20 octombrie, în baza Institutului de Medicină din Sant-Petersburg, care a fost evacuat la Kislovodsk în timpul războiului, apoi ulterior a fost transferat la Chișinău cu toți studenții și profesorii.

   La început era doar o singură facultate „Medicina Generală”. Lecțiile erau frecventate de 996 de studenți care erau instruiți de 130 de profesori. În prezent Universitatea are peste 1200 de cadre didactice, peste 6200 de studenți, 95 de clinici universitare unde studenții iși desfășoară practica. Studiile se desfășoară în patru limbi: română, engleză, rusă și franceză.

   Universitatea a avut 9 rectori până în prezent. Primul a fost Ipate Soprocean (1945-1948); Nicolae Testemițanu a activat ca rector între anii 1959 până în 1963, în această perioadă s-au realizat multe lucruri frumoase pentru basarabeni, în primul rând, au fost editate cărți de specialitate în limba română, au fost introduse cursuri în limba română, deoarece absolvenții trebuiau să meargă să activeze la sate și trebuiau săse inteleagă cu baștinașii, a sustinut și promovat cadrele autohtone; pentru aceste fapte bune, frumoase pentru moldoveni, a fost destituit și învinuit de naționalism… Cel mai longeviv rector a fost Ion Ababii, el a îndeplinit această funcție din 1994-2019; actualul rector se numește Emil Ceban, fiind în funcție din 2019.

   Pe parcursul anilor au fost deschise și alte facultăți:

1954 – Facultatea de Pediatrie;

1959 – Facultatea de Stomatologie;

1962 – Facultatea de perfecționare a medicilor;

1963 – Facultatea de Medicină Preventivă;

1964 – Facultatea de Farmacie;

   În 1965 i se conferă prima categorie de activitate. Ministru era în acea perioadă Nicolae Testemițanu (1963-1968), al cărui nume îl poartă Universitatea din 1990.

   Universitatea a pregătit mulți medici pentru Republica Moldova, dar nu numai. Aici își fac studiile studenți din multe țări ale lumii, fiind considerată de Organizația Mondială a Sănătății printre cele mai bune 50 școli de medicină din Europa. În prezent aici funcționează 59 de catedre, 23 de laboratoare, 2 centre științifice. La Universitate activează 14 academicieni, 155 doctori habilitați, 568 doctori în științe medicale, 14 laureați ai premiului de Stat al Republicii în domeniul științei și tehnicii. Munca lor dă roade bune în această perioadă dificilă pentru toată lumea, perioada pandemiei de covid 19.

   Succese mari în continuare tuturor medicilor care au studiat la această instituție de valoare de la noi din republică,studenților,profesorilor, iar Universității încă mulți, mulți ani prosperi…

100 mari personalitati românești: Dumitru Matcovschi

  „Bună seara, frații mei cei buni,
                       Bună seara, bunii mei străbuni.
                                      Bună seara, gură – tu – de – rai.
                                                                     Bună seara, dulcele meu grai.”
                                                                                          ( „Bună seara” )

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este foto-matkovschi2.jpg

Dumitru Matcovschi, unul dintre cei mai talentați și harnici scriitori basarabeni, ar fi implinit 81 de ani pe data de 20 octombrie 2020.

         Luptător inflăcărat pentru dreptate și pentru cauza natională, a fost totdeauna în fruntea celor care își doreau ca acest popor să fie apreciat după meritele ce le are și după valorile ce le posedă.

         Suflet sensibil de poet, cu gust rafinat, cu un simț al limbii perfect, a muncit în ogorul cuvintelor și a creat capodopere apreciate de toți. Astfel au apărut „Basarabia”, „Bucurați-vă”, „Cu numele tău”, „Doar femeia”, „Sărut, femeie mîina ta”, „Doina”ș.m.a. Colaborând cu compozitori vestiți ca: Eugen Doga, Ion Aldea-Teodorovici, Teo Chiriac ș.a., multe versuri au devenit melodii de succes.

         Dumitru Matcovschi este autorul a peste 50 de cărți de poezie, proză și dramaturgie. A fost un ziarist și manager de valoare la ziarele „Moldova socialistă”, „Cultura” și la revista „Nistru”( „Basarabia”), fiind apreciat just de semenii și contemporanii săi, conferindui-se titlul de Scriitor al Poporului în 1989, devenind academician în 1996, dar primind și o serie de alte distincții guvernamentale: în 1996 – devine Cavaler al Ordinului Republicii Moldova, în 1997 – Laureat al Festivalului Internațional de poezie „Nichita Stănescu”, în 2000 – Cavaler al Ordinului „Steaua României în grad de Comandor”, în 2011 – Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural”.

          Valorile umane esențiale ca: limba, neamul, istoria, familia, dragostea, omul,strămoșii ș.a. au fost cântate, promovate în toată opera sa – poezie, proză, dramaturgie. Și azi sunt jucate pe scenă piesele lui: „Tata”, „Abecedarul”, „Cântec de leagăn pentru bunici”, „Pomul vieții” ș.a., bucurându-se de apreciere din partea publicului.

 „E bunătatea axa astei lumi coborâtoare din imensitate.

Un pic de bunătate, oameni buni, un pic de bunatate…”

         Această rugă a poetului trece ca un fir roșu prin toată creația lui. Ea ne vine , în mod deosebit, din „Soarele cel mare”(1990); „Crucea”(1999); „Vremea pârgului…”(2002); „ Eterna carte”(2013); „Bucurati-vă”(2014) ș.a. Căldura și bunătatea sufletului lui Dumitru Matcovschi răzbate până la cititor, dar accidentul rutier stupid care a venit din senin asupra lui, ne face să credem că de această bunătate nu totdeauna s-a bucurat și poetul, fiind nevoit să stea în comă 5-6 luni…, dar dragostea ce i-o purtau oamenii și Dumnezeu i-au mai dăruit încă 24 de ani de viață, de creație…

         Deși a absolvit facultatea de istorie și literatură la Institutul Pedagogic și USM din Chișinău care se contotiseră într-una, n-a activat în calitate de profesor, fiind atras de creația literară, însă liceul din satul natal i-a imortalizat numele în denumirea sa pentru totdeauna, iar casa părintească a devenit muzeu. Aici, la Vadul-Rașcov a văzut lumina zilei, aici a și fost condus pe ultimul drum lângă părinții săi: Leonte și Eudochia, lăngă strămoșii săi, pe 29 iunie 2013 după 3 zile de la deces, lăsând durere și tristețe, dar și o operă literară aleasă, de mare valoare pentru cei care vorbesc limba română întru veșnicia sa și a neamului său…

                  „Trece noapte, trece zi,

                       Trece verde, galben, gri,

                            Trece ploaie, trece vânt,

                                  Trece  cain, trece sfânt,

                                       Viața trece, bună, rea…

                                                    Eu cât cânt atâta sunt…”

Nicolae Dabija –

deținătorul Marelui Premiu Internațional de Poeziei de la Seul                             

(Coreea de Sud) 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este n.dabija.jpg

  Anul acesta, în plină pandemie, poetul și prozatorul Nicolae Dabija s-a invrednicit de Marele Premiu Internațional de Poezie acordat de Muzeul de Literatură „Kim-Dal-JIn” din Coreea de Sud, pentru promovarea literaturii pe plan internațional. Deținătorii sunt poeți și prozatori contemporani, care se remarcă prin lucrări literare de excepție.

  Conferința de la Festivalul de Poezie  din Coreea a avut loc pe 13 octombrie 2020 ol-line. La ea a luat cuvântul și talentatul nostru poet Nicolae Dabija, care printre altele a zis : „…La ora actuală poezia, literatura, au o misiune: să apropie popoarele, să ajute la prăbușirea granițelor culturale dintre ele ,să contribuie la o mai bună cunoaștere reciprocă…”(„Literatura și Arta”,15 octombrie 2020)

  Felicitări mari autorului și succese remarcabile în continuare, pentru ca talentul și creația sa merită chiar și Premiul Nobel…

Universitatea `Alexandru Ioan Cuza` din Iași

   Universitatea din Iași este prima instuție de învățământ superior modern din România. Ea a fost deschisă în 1860 la 26 octombrie. Primul ei sediu a fost în casa Căliman-Ghica de pe strada Goliei. Aici a ființat până în 1897, când a fost inaugurată clădirea din Copou, într-un alt cartier.Palatul Universității, corpul A, a fost construit în 1893-1897. Clădirea este o imbinare a stilurilor baroc cu cel clasic. De o faimă deosebită se bucură „Sala Pașilor Pierduți” de la intrare, decorată cu picturi realizate de Sabin Balașa.

  Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” este continuatoarea vechii Academii Vasiliene, inființată de Vasile Lupu în 1640, a Academiei Domnești, fondată în 1707 de Antioh Cantemir și a Academiei Mihăilene, inaugurată în 1834 de Gheorghe Asachi.

   La deschidere, Universitatea din Iași avea trei facultăți: drept, teologie și filozofie(+litere). În prezent Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” are 15 facultăți. Aici studiază peste 32 000 de studenți.

   Activitatea științifică și educativă se face în conformitate cu proiectele internaționale.Ca urmare a programelor derulate, a activităților de cercetare, în 2008 Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” a primit Premiul pentru publicații științifice internaționale,în 2011 i se conferă prima categorie a universităților de cercetare avansată și educație de către Ministerul Educației și Asociația Universităților Europene, iar în 2013, alături de Universitatea din București și Cluj-Napoca, ocupă locul 701 din cele mai bune 1000 de universități din lume. Universitatea din Iași este membră a multor agenții și societăți științifice mondiale. Aici se fac anual editări de cărți, de lucrări științifice, schimburi de cadre didactice cu diferite țări, ca studenții să beneficieze de cele mai progresiste metode de predare și monitorizare, iar aportul lor la dezvoltarea umană să fie maximal.

   La această dată aniversară frumoasă, 160 de ani de la inființare, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași are cu ce se mândri, are de ce se bucura, este în plină forță creativă, iar studenții și absolvenții ei îi duc faima în toată lumea prin realizările frumoase și cunoștințele dobândite aici…

   La mulți ani tuturor profesorilor, studenților, colaboratorilor Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași!

                                                                          Ana Haram,bibliotecar

100 mari personalități românești – Gheorghe Costaforu

Primul rector al Universității din București, profesor, jurist, politician, Gh. Costaforu s-a născut în București la 26 octombrie 1820, a decedat la 28 noiembrie 1876 tot în București.

A fost doctor în drept la Sorbona, Paris. A avut experiență universitară în Saxonia și Austria.Este autorul unui studiu asupra sistemelor europene de educație. În baza acestui studiu se incepe organizarea pe baze moderne a învățământului superior românesc.

Prin decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în 1864 este numit primul rector al Universității din București. Tot el militează pentru începerea lucrărilor la clădirea Palatului Universității în 1857. Este considerat întemeietorul Dreptului Penal în România. Între anii 1871 – 1873 este ministru de externe, iar în 1873 este agent diplomatic al României la Viena… Gheorghe Costaforu implinește anul acesta 200 de ani de la naștere. El a contribuit la intemeierea învățământului superior din România, faptă demnă de cele mai mari laude…

MARI PERSONALOTATI ROMANESRTI-MIHAIL SADOVEANU

  Calificativul cel mai caracteristic lui Mihail Sadoveanu i l-a dat George Călinescu: „Ștefan cel Mare al literaturii române”. Născut la 5 noiembrie 1880 în Pașcani, România, a trăit până în 1961, 19 octombrie, înmormântat în București.

  A fost martor ocular a tuturor evenimentelor din prima jumătate a secolului XX, deși au fostcontroversate, scriitorul a rămas liber patriot al acestei „guri de rai”, a oamenilor harnici și talentați care trăiesc aici. Crezul său artistic era: „Nu cunosc o altă libertate pentru oameni și popoare decât cultura”…Mihail Sadoveanu ascis și a editat aproape 100 de cărți în timpul vieții, bucurându-se de stimă și apreciere din parea cititorilor și criticilor, chiar de la începutul activității sale literare.Anul  1904, Nicolae Iorga l-a numit „Anul Sadoveanu”, deoarece autorul a debutat cu patru volume deodată: „Șoiimii”, „Povestiri”, „Dureri înăbușite”, „Crâșma lui moș Petcu”.   Dragostea pentru cuvântul scris a învins multe alte activități, uneori prozatorul lucra în paralel în mai multe locuri deodată. Primele lucrări au fost recenzate de Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, primind înalte aprecieri,iar autorul fiind propus pentru premiu. Anul 1906 vine cu alte 4 volume, iar Sadoveanu fiind considerat unul dintre cei mai mari scriitori români. Între anii 1908-1909 devine membru al „Societății Scriitorilor din România, iar din 2 septembrie 1909 este ales Președintele acestei societăți. Din 1910 până în 1919 este directorul Teatrului Național din Iași. Pentru o mică perioadă este participant la Primul Război Mondial, apoi revine la activitatea de scriitor,astfel în 1915 vede lumina tiparului romanul „Neamul Șoimăreștilor”.

La 41 de ani era deja mare scriitor și a fost ales în 1921 membru al Academiei Române, fiind onorat pentru activitatea literară, pentru munca activă  depusă la  studierea istoriei, limbii și tradițiilor poporului român. Discursul îl ține peste doi ani, având ca temă folclorul românesc.

 Perioada anilor 20-40 este una rodnică pentru autor, văd lumina tiparului cele mai semnificative lucrări ale sale: „Venea o moară pe Siret”, „Zodia cancerului”, „Baltagul”, „Frații Jderi”, „Creanga de aur”ș.a.

 În 1937 Universitatea din Iași îi oferă titlul de „doctor honoris cauza”, în 1949 primește Premiul de Stat al României pentru proză, iar când în 1950 se formează Uniunea Scriitorilor Români, M.Sadeveanu este ales Președintele ei. Scriitorul a deținut și alte funcții importante de stat în România: Președintele Consiliului Științific al Academiei Române, Președintele Senatului României, Președintele Parlamentului României ș.a.Perntru activitatea sa a a fost înalt apreciat cu difetite premii, inclusiv cu „Premiul Internațional pentru Pace”.

   Sadoveanu a fost și un gazetar neobosit, activând la diferite ziare și reviste ca: „Sămănătorul”, „Viața Românească”, „Luceafărul”, „Însemnări literare”, „Adevărul”, „Veac nou”, „Răvașul poporului”, „Cumpăta”, „Însemnări ieșene”, „Răvașul poporului” ș.a.

M.Sadoveanu a iubit mult săcălătorescă prin țară, dar și peste hotare, astfel a vizitat Olanda, Germania, Rusia ș.a. După aceste vizite apăreau și multe impresii tipărite. Șahul, vânătoarea și pescuitul au fost hobyurile lui.A fost și un bun familist,avînd 11 copii, se ocupa de educația lor. Doi dintre ei: Profira și Mihu au devenit scriitori. A fost căsătorit de două ori: cu Ecaterina Bâlu și Valeria Mitru.

  Mihail Sadoveanu, deși are multe lucrări realiste, este totuși un romantic, deoarece descrie trecutul nostru cu lux de amănunte, iar descrierile lui redau dragostea de țară, de oameni, de locurile pitorești, fiind de asemenea o trăsătură specifică a romantismului. Garabet Ibrăileanu, susține că „Sadoveanu a întrecut natura” în descrierile sale. Lexicul lui Sadoveanu, în mod special, arhaismele ne demonstreză abordarea lui inventivă. Autorul narează la persoana a III-a, iar limbajul personajelor și al autorului nu se deosebesc, creând o atmosferă de egalitate, de armonie.Modele de personaje pentru operele sale i-au servit amicii, oamenii intâlniți în timpul călătoriilor sale, în timpul vânătorilor și a pescuitului, semenii cu care comunica zi de zi; așa sunt cei din lucrările „Frații Jderi”; „Baltagul”; „Nicoară Potcoavă”; „Neamul Soimăreștilor”ș.a. Tudor Vianu, remarcă despre opera luiM.Sadoveanu: „Țăranul român e un tip de om superior. Scriitorulceează înțelepți populari și proprietari de pământ liberi.”

   Mihail Sadoveanu, aidoma unui munte, stă și va sta mereu neclintit pe această palmă de pământ, atâta timp cât va exista poporul român și limba română. La cei 140 de ani de la naștera maestrului îi multumim pentru creația sa întru înveșnicirea neamului nostru…

A.Haram, filiala „Maramureș”

Omul din spatele măștii

   Masca e cunoscută din timpuri străvechi, semnificând un simbol, un stereotip, un accesoriu uman.                                                      

Din Antichitate omul a vrut să ascundă ceva , să camufleze un neajuns, de aceea a inventat pentru aceasta totemul,masca, desenul ca să-i ofere posibilitatea de a-și juca mai bine rolurile de zi cu zi, pentru a transmite o informație. Omul de azi deseori e nevoit să fie nu o masca, ci mai multe, fiecare mască având menirea sa. Uneori aceste măști ne protejează, alteori ne dau bătăi de cap, depinde de rolul ce-l jucăm. Încă W. Șhakespearezicea:„Viața e un teatru, iar noi suntem în ea actori”.

Umanitatea a făcut cunoștință cu maștileincă cu zeci de mii de ani în urmă. Ele erau raspândite pe întreg teritoriul Terei, astfel măștile funerare de pe mumiile din Egipt și China aveau menirea să sugereze ideea că viața continuă și după moarte, astfel se desena chipul defunctului pe mumie. Șamanismul, totemele, picturile din piramide, picturile rupestre din peșterile franceze, ritualurile  africane au contribuit la apariția măștilor. La indienii americani masca avea un simbol medical dublu: ea prevenea și vindeca bolile fizice și psihice. Măștile teatrale japoneze, se desenează pe față și redau stereotipuri, subliniind trăsăturile unui personaj: rege, sclav, sportiv, femeie, gheișă ș.a. Grecia a cunoscut măștile datorită dansurilor sacre-religioase, de asemenea erau cunoscute aici măștile teatrale, măștile funerare ș.a.                                                                                                                                                                                 Masca scoate în evedență defectele umane, ascunde adevărul real. „ Cu ajutorul maștii, susținea Mircea Eliade, se indentifică trăsăturile pozitive sau negative” ale persoanei. Astăzi omul  pășește alături de masca sa, de măștile sale. Adesea e greu să faci deosebirea între om și masca sa. Specialiștii în design electronic ceează asemenea „imagini-măști” care nu se deosebesc de modelul real. Masca apare acolo unde este un conflict interior, este o umbră a ființei, o proiecție a ceea ce dorește o persoană să fie și nu este. Ea ține de secret, de anonimat și este un antidot împotriva realității.

De-a lungul anilor, masca a fost un accesoriu indispensabil pentru costumele de carnaval, de bal, ascuzând realitatea persoanei și permițând amestecul claselor sociale în unele forme de divertisment: carnavaluri, spectacole, jocuri literare ș.a. Masca devine o „armă” care dă personajelor un alt statut social.

  Pentru omul de azi, masca este și un obiect care are diferite funcții profesionale, de exemplu: masca antigaz- ne protejează de energia atomica, masca apicultorului- ne protejeză de albini, masca sudorului- ne protejeză de scântei metalice, masca cosmetică- ne infrumusețează tenul, masca teatrală- camuflează tipul de personaj, dându-i altă semnificație și aspect, masca medicală (foarte actuală în prezent) ne protejează de microbi, deși nu total, ci doar 72,9% și mai trebuie des schimbată, e totuși un ajutor enorm pentru umanitate în timpul pandemiei de „sars-cov-2”, masca populară teatrală ne prezintă teatrul nostru popular ș.a.m.d.

  Teritoriile românești au cunoscut și ele măștile, în deosebi, măștile teatrale populare care vin la noi odată cu sărbătorile de iarnă alături de colinde și hăituri. Din această zestre spirituală populară menționăm așa măști ca: „Caprița”, „Căluțul”, „Ursul”, „Cerbul”, „Babele”, „ Berbecul”, „Vulpea” ș.a. Comoara aceasta ne vine din miturile Antichității noastre împreună cu straiele noastre frumos brodate, ornamentate. Ion Druță zice:„ Moldovenii au să moară din dragoste de frumos”. Frumusețea aceasta au creat-o strămoșii noștri și ne-au lăsat-o pe aceste locuri spre dăinuirea noastră eternă aici, căci aceste capodopere ne leagă cu trecutul, dar și cu viitorul. De datoria noastră e să transmitem urmașilor aceste perle. Iulian Filip susține că „aceste cuvinte din bătrâni hrănesc rădăcinile modernizărilor”. Fără mașini, telefoane, compiutere, strămoșii noștri știau a trăi frumos: compuneau povești, colinde, doine, balade, confecționau măști pentru a reda realitatea de atunci: bucuria, tristețea, durerea, optimismul, dragostea de viață – toate avându-și expresie și în măștile populare. Ele sunt metafore ce simbolizează magie, feerie, vise, dorința oamenilor de transformare, de împăcare cu Dumnezeu și cu semenii lor. Măștile de cele mai multe ori venerează animalele care trăiau alături de oameni și îi ajutau să supraviețuiască. Oamenii buni sunt redați prin căluti, caprițe, berbeci, cerbi – cei răi – prin urși,vulpi…Folclorul nostru a redat și păstrat multitudinea de aspecte ale vieții prin intermediul măștilor. Aceste măști teatrale redau diferite tipuri umane, iar persoanele care le poartă devin actori, identificându-se cu masca și promovându-i valoarea.

  Literatura, teatrul, cinematografia se bazează pe ficțiune, pe fantezie. Astfel putem afirma cu certitudine că personajele operelor literaresunt măști care iși joacă rolurile. Și, deoarece literatura redă viața, uneori foarte abstract, alteori foarte real, ne simtim și noi aidoma unor măști citind sau privind spectacole, filme. Toate aceste opere se bazează pe conflicte care sunt rezolvate de personaje,de aici și multitudinea de tălmăciri ale operelor și apariția mai multor chipuri, adică măști. Deseori actorii se contopesc cu personajele jucate pe scenă.

  Masca pe scenă are menirea de a ascunde ceva, de a transforma, de a scoate în evidență propria personalitate.Ea are rolul de simbol și apropie personajul de lumea inconjurătoare, ca să nu se deosebească de cei din jur. Masca devine un accesoriu, un stereotip al defectului uman. Adevărata menire a măștii o cunoaște doar autorul. M. Eminescu a spus:„ Masca ce i-am dat-o Luceafărului e aceea că geniul nu cunoaște moarte, dar nu cunoaște nici fericire”.Unii autori fiind nemulțumiți de operele create, de măștile lor, și-au distrus unele opere. Putem menționa aici pe Ana Ahmatova, N. Gogol, M. Bulgacov, O.Mandeliștamp, D.Hopkins, R.Stivenson, Al.Pușkin ș.a.

  Literatură română cultă are și ea tradiții de mascare : Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Istoria ieroglifică” ne prezintă o întreagă pleadă de măști prin intermediul cărora vrea să ne demonstreze realitatea din timpurile când scria romanul. Astfel în roman este vorba de țara păsărilor și a cuadrupedelor, reprezentate prin: vidră, helge, lup,struțocămilă, hamelion, cuc ș.a. – întregă gamă de măști cu cele mai mari defecte umane care conduceau biata noastră țară.

 La Liviu Rebreanu identificăm personaje maști, ne putem referi doar la Ion din romanul cu același nume, care citit invers ne prezintă pe„noi”, românii, iar Apostol Bologa este chipul patriotului, sacrificat în numele dragostei de patrie ca un apostol. Brânzovenescu și Farfuridi, din lucrarea lui I.L.Caragiale„O scrisoare pierdută”, reprezintă masca omului care se gândește doar la mâncare, pe când Cațavencu este masca celui care vorbește mult și degeaba.În romanul lui I.Druță, Gheorghe e simbolul dragostei față de pământ, Moș Goriot la O.de Balzac reprezintă masca lăcomiei și zgîrceniei, Guliță în piesele lui V.Alecsandri întruchipează chipul adolescentului prost,limitatș.m.a…

  Revenind la ideea că omul de după mască are mai multe fețe, poporul i-a zis „fățarnic”. Această persoană nu e iubită, ba chiar e urâtă, condamnată de semeni. Efectele măștii pe care le ia persoana pentru a-si demonstra superioritatea, importanța, valoarea, adica calitățile proprii subiective, au consecințe destul de grave psihologice, deoarece societatea nu e de acord cu poziția măștii pe care o ia individul, dar și însăși persoana dată, conștientizând adevărata realitate, înțelege inferioritatea, pe care  n-o poate accepta. Masca aceasta, adică omul ce îmbracă această mască mediază între două forțe și duce o luptă periculoasă între realitate și aparență.

 Vă dorim tuturor ca omul din sufletul dumneavoastră să corespundă măștii pe care o îmbrăcați la propriu și la figurat, iar toate măștile pe care le jucați să vă aducă tuturor numai emoții pozitive, să inmulțească binele și frumosul, pe când măștile utilitare care sunt și ele o parte indispensabilă a comodității vieții noastre să existe și să ne ajute în activitatea noastră de zi cu zi…

A.Haram, filiala „Maramureș”

Emil Loteanu, primul cineast basarabean de valoare mondială

Pe 6 noiembrie 2020, Emil Loteanuar fi implinit 84 de ani de la naștere. Dupăstudiilefăcuteînsatul natal, învațăși la liceul „Sfântul Sava” din București,unde se refugiase cu părinții. Rămânândorfan de tată, treceilegalinotPrutulși se refugiază la casa bunicilor, dar e întorsinapoi la părinți de cătrepoliție. Dupăce nu e primit la studiiteatraleînRomânia, ceresă se intoarcăînClocușna ca sa-șipoată continua studiileîndomeniulcinematografiei. Astfel, întreanii 1954-1956 urmeazăstudiile la cursurile de actorie la ȘcoalaTeatrală „MHAT” din Moscova, apoi la Institutul de Cinematografie „VGIK”, 1956-1962. Dupăabsolvireesteangajat la studioul „Moldova-film”, apoi din 1973 pânăîn 1983 esteregizor la „Mosfilm”. Întorcându-se în Moldova, activează ca profesor la Institutul de Arte din Chișinău, președinte al UniuniiCineaștilor din Moldova.Fondeazărevista de teatruși film „LanternaMagică”, asociația de creație „Phoenix-M”, esteautorulemisiuniitelevizate „Se caută o stea”.

   Emil Loteanuesteautorul a peste 20 de filme. Debuteazăîn 1959 cu filmul „Hora mare”. Urmeazăapoi o serie de filme care i-au adusfaima de mare regizor de exemplu: „Așteptați-ne înzori”, „Poienileroșii”, „Aceastăclipă”, „Lăutarii”ș.a., care i-a aduscelemaimultepremiiinternaționale: „Scoica de aur” la FestivalulInternațional de filme de la San Sebastian (1972), MarelePremiu la festivalul din Italia pentruartășifolclor, premiul „Nimfa de aur” la festivalulInternațional de filme din Neapole, Italia (1972), premiulspectatorilorși al presei la ForulCinematografic din Milano (1978)ș.a.  La studioul „Mosfilm” regizează 3 filme „Șatra”, care de asemenea a luat o mulțime de premiiîn Italia la San Sebastian (1976), înBelgrad (Iugoslavia, 1977), înPraga (1977), „Paris”; alt film e „Gingașașitandra mea fiară”(1978), filmatpebazatextuluinuveleilui Anton Cehov „O drama la vânătoare”,film in care răsunăcelmairenumitvals al lui Eugen Dogași care e consideratcelmai bun vals al secolului XX; precumșifilmul „Ana Pavlova”, distins cu MarelePremiupentruartacinematografică, cu MarelePremiupentruceamaibunăcoproducție, premiulpentruceamaibunălucrare de operator, Premiulpentrucelmai bun film strain, realizat cu cineaști din Anglia, Franța, Cuba, RDG.

În 1986 revineîn Moldova șirealizeazăfilmul „Luceafărul” pentruteleviziune, în 1993 regizeazăultimulsău film „Găoacea”, în care suntîndistribuțișiactoriromâni.

   Emil Loteanu are create șiunșir de filme de scurtmetraj, a descoperitmulțiactoritalentați, a scrisversurișiproză. Debutulliterarîl face în 1949 înrevista „Contemporanul”dinBucurești. Cărțile de poezieșiproză ale maestruluisunt: „Zbucium”(1956), „Versuri”(1970), „Sufletulciocârliei”(1974), „Chemareastelelor”, „Ritmuri”(1965), „Vioara alba”, „Bucolica”(1966), „Lăutarii”(1972) – toateeditate la Chișinău. Acestelucrărinedemonstrează o mare vocațiepentrupoezie, pentrucuvântulscris.

Pentrumuncaasiduășitalentulsău, lui Emil Loteanuîn 1969 I se conferătitlul de MaestruEmerit al Artei din RSSM, iarîn 1980 Artist al Poporului din FederațiaRusă, titlul de onoareal AcademieiInternaționale de film din Nike. În 2001 primeștePremiulpentruexcellentaarteiregizorale, decernat de AteneulRomân din București. Emil Loteanu a primitPremiul de Stat șiOrdinulRepublicii Moldova.

A.Haram, filiala „Maramureș”

Doina Aldea-Teodorovici, tinerețe și frumusețe

  Doina Marin, așa e numele de domnișoară a Doinei Aldea-Teodorovici, s-a născut la 15 noiembrie 1958 în Chișinau.  Numele frumos ce l-a purtat s-a contopit cu destinul ei. Cântec de jale și de dor, semnifică „doina” în folclorul nostru autentic, cu alte cuvinte, semnifică: „Doina dorurilor noastre”.  Născută într-o familie de intelectuali, de mic copil muncește, astfel la vîrsta de 6 ani dublează deja filme la Studioul „Moldova-Film”, la 14 ani este dansatoare în ansamblul „Moldovenesca”, cu care colindă toate republicile sovietice și multe țări de peste hotare. După absolvirea USM, devine profesoară la Universitatea „Ion Creangă” din Chișinău. Aici activează din 1979 până în 1988, apoi, căsătorindu-se cu Ion Aldea-Teodorovici în 1981, face o schimare radicală în cariera sa: devine cântăreață, demonstrând talent, perseverență, cultură, patriotism…Cântecele interpretate de cei doi au cucerit inimile ascultătorilor, transformându-i și pe ei în luptători. Ele au devenit un simbol al renașterii naționale din Basarabia. Doina alături de Ion și de marii poeți ai neamului nostru: Grigore Vieru, Adrian Păunescu au cântat în 1992 ostașilor din tranșeele transnistrene, demonstrându-și solidaritatea și susținerea lorcu acei care luptau pe linia întîi.

  Duetul Doina și Ion Aldea-Teodorovici au susținut multe concerte, au participat la multe festivaluri, concursuri, deseori ieșindinvingători. Creația lor s-a bucurat de înalte aprecieri la Festivalurile de la Mamaia, Brașov. Muzica lui Ion și vocile ambilor cucerea și incântape oricine. Așa lucrări ca: „Maluri de Prut”, „Eminescu”, „Suveranitate”, „Mănăstirea Căpriana”, „Sfântă ni-i casa”ș.m.a., au rămas în patrimoniul nostru național pentru totdeauna.

  Doina a fost și o mamă grijulie și iubitoare, fiul ei, rămas orfan la numai 10 ani, a devenit și el un mare artist. A fost și o profesoară bună. Povețele ei au încolțit în inimile multor discipoli de ai săi. Rolul de fiică i-a fost perfect: și-a ascultat părinții și i-a făcut să se mândrească cu ea. Ca cântăreață a fost superbă, vocea ei catifelată, puternică te pătrunde până în adâncul sufletului, te mobilizează, te face să simți ceea ce simțea ea când cânta, iar decesul ne demonstrează rolul de soție, dragostea adevărată nici moartea n-o desparte…

  Pentru activitatea sa, pentru dăruirea sa, pentru talentul său, Doinei Aldea-Teodorovici în 1992 i se conferă titlul de Artistă Emerită a Republicii Moldova, iar în 1993 i se acordă Ordinul Republicii, post-mortem.

  Păcat ca accidentul tragic din 30 octombrie 1992 i- a luat din lumea noastră. Acum ei sunt în lumea stelelor! Luminează de acolo ca și stelele, așa cum o făceau atunci când erau printre noi, iar cântecele Doinei și ale lui Ion sunt lumini veșnice pentru noi, toți acei care le ascultăm azi, dar și pentru cei care vor urma după noi…Creația lor va fi eternă, precum e doina din folclorul nostru…

A.Haram, filiala „Maramureș”

Mari personalități românești: Ion Inculeț

         Ion Inculeț, mare patriot basarabean, născut la 5 aprilie 1884 în satul Răzeni, decedat la19 noiembrie 1940 în București. A fost președintele Sfatului Țării în 1918 când s-a îănfăptuit  Unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.  Părinții: Constantin și Maria, răzeși din Basarabia, căsătorit cu Roxana Cantacuzino – Bașotă, a avut 2 fii, George, inginer și Ion, profesor universitar la Ontario, Canada, ales de această Universitate Doctor Honoris Causa,Membru de Onoare al Academiei Române.

Ion Inculeț a absolvit Seminarul Teologic din Chișinău în 1906 și Facultateade Științe a Universitățiidin Sankt-Petersburg , specialitatea fizico-matematică în 1911. După absolvire rămâne acolo și activează ca profesor la mai multe școli. Formează cu alți studenți asociația studenților basarabeni din Petersburg cu denumirea „Bessarabscoezemleacestvo”, incadrându-se in activitatea politică de acolo, a fost ales în Sovietul bolșevicilor din Petrograd în 1917. Tot atunci revine în Basarabia ca emisar al Guvernului Provizoriu rus condus de Al.Kerenski cu alți 40 studenți și profesori basarabeni cu scopul de a adânci cuceririle revoluției ruse. La început Ion Inculețvedea Basarabia în componența Rusiei, dar din octombrie 1917 renunță la această idee în favoarea unurii cu România, pe care și o face cu alți patrioți  în 1918 la 27 martie. In acea perioadă Ion Inculeț susține în cuvântările sale: „ Dacă Dumnezeu ne va ajuta că odată cu unirea să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om…”

Pe 21 noiembrie 1917 e ales președintele Sfatului Țării, iar în ianuarie 1918 declară independența Republicii Democratice Moldovenești împreună cu membrii Sfatului Țării, pe 27 martie 1918 semnează Rezoluția Unirii Basarabiei cu România, adoptată cu 86 voturi pro, 3 voturi contra și 36 abțineri.Inafară de I.Inculeț, actul de unire a fost semnat de Ion Buzdugan, secretar, și regele României – Ferdenant.

         În august 1918, fondează împreună cu PanteleimonHalipa Partidul Țărănesc din Basarabia, apoi îndeplinește funcția de ministru pentru Basarabia până in 1920 în Guvernul României și contribuie la unirea partidelor din Basarabia cu cele din România. Partidul format de el se unește cu Partidul Liberal, el devenind ministru de Stat în ianuarie 1922. Până la al doilea război activează ca deputat și ministru sănătății,ministru de interne, ministru al lucrărilor publice și comunicațiilor, vicepreședinte al Consiliului de miniștri în România.

         Ion Inculeț a colaborat la revistele ruse „Naucinoeobozrenie” și „Vestnicznania”unde a publicat articole științifice.

         A fost Membru titular al Academiei Române, secția științificădin 1918 la propunerea lui Petru Poni, a decedat în urma unui atac de cord. E înmormântat în Biserica „Sfântului Ioan Botezătorul” din Bârnova la periferia municipiului Iași. La inmormântare a ținut cuvîntareVasile Bârcă, care a spus: „Ion Inculeț eracalm, împăciuitor, extrem de răbdător. Niciodată n-a făcut nici un pas nechibzuit, îl caracterizamodestia, blândețea, calda iubire față de popor, de țară, de Basarabia lui natală, pe care a iubit-o cu toate puterile minții și sufletului său.”

A.Haram, filiala „Maramureș”

Nicolae Iorga – savant de valoare mondială

                Anul acesta pe data de 27 noiembrie se împlinesc 80 de ani de la stingerea tragică din viață a marelui patriot Nicolae Iorga, istoric, profesor universitar, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, memorialist, ministru, academician, parlamentar, prim–ministru, doctor honoris causa al mai multor universități din întrega lume.

                Născut la 17 ianuarie 1871 la Botoșani, undeface studiile primare și gimnaziale, apoi termină Liceul Național din Iași în 1888, iar Universitatea din Iași o termină într-un singur an, demonstând capacități intelectuale deosebite și demonstrând întregii lumi că „nasc și la Moldova oameni” capabili… După absolvirea Universității din Iași, își continuă studiile la Universitățile din Paris, Leipzig și Berlin, obținând doctoratul la 23 de ani (1893). Tot în acest an devine membru corespondent al Academiei Române, iar în 1911 devene membru activ al Academiei Române. În 1894 obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București.

                Părinții: Nicu Iorga(avocat) și ZuiniaIorga,casnică . Cu soția Catinca a avut 10 copii, dintre care au ajuns la maturitate doar cinci. Istoric a devenit una dintre fiici: Liliana, și nepotul Andrei care a și editat toate lucrările bunelului său.

                Nicolae Iorga avea o memorie excepțională, cunoștea bine istoria română și universală. Opera sa cuprinde monografii de orașe, de sate, de domnii, de familii, despre istoria bisericii, a armatei, a comerțului,, a literaturii, a călătoriilor ș.a. Iată câteva dintre cele mai remarcabile lucrări: „Studii și documente cu privire la istoria românilor”(25 de volume), „Istoria imperiului otoman”(5 volume), „Istoria Bucureștilor”, „Istorii și spatii naționale”, „Istoria învățământului”, „Evoluția ideei de libertate”ș.m.a. De asemenea N. Iorga a scris poezii, drame, critică literară, memorii: „Istoria lui Mihai Viteazul”, „ Doamna lui Eremia”, „Originalitatea lui Cantemir”ș.m.a. Ca ziarist a fost foarte creativ,colaborând la multe ziare și reviste. În 1903 devine conducătorul revistei „Sămănătorul”, mai târziu colaborează la „Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Floarea darurilor”, „Revista de istorie sud-est europeană” ș.m.a. În total a scris peste 25000 de articole, 4963 de recenzii, toate publicate în 1250 de volume.

                N. Iorga a fost un bun îndrumător și profesor. Chiar de la debutul său a activat la catedra de istorie a Universității din București, apoi și la catedra de literatură a aceleeași universități. În 1929 devine rectorul Universității din București. Încă din 1908 deschide cursuri la Vălenii de Munte, pe care le ține până la sfârșitul vieții sale. În 1920 deschide Școala Română de la Paris, ține cursuri la diferite universități din întreaga lume: Italia, Franța, Portugalia, Polonia, Suedia, Danimarca, Anglia, SUA ș.a. Obține titlul de doctor honoris causa al multora dintre ele.

                Ca politician, N. Iorga a fost foarte activ, susținând Partidul Țărănesc pe care îl apropie de Partidul Național Democrat atunci când devine prim-ministru (1931-1932). Tot în această perioadă vizitează vreo 40 de sate și orașe și emite un decret prin care interzice prin lege activitatea legionarilor din Garda de Fier, deoarece aveau idei fasciste. Datorită acestui fapt, mai târziu când se schimbă puterea, un grup de activiști legionari(Ion Țurcanu, Ștefan Cojocaru și Traian Baciu) îl împușcă la 27 noiembrie 1940 la Strejnic. 47 de universități din lume au coborât drapelul în bernă la asasinarea lui. N.Iorga a fost parlamentar de mai multe legislaturi, ministru al educației. A dus o viață politică intensă, colindând întreaga Europă între cele două războaie, participând la multe conferințe, congrese, ținând lecții, discursuri, organizând muzee, întâlniri de suflet, bucurând oamenii cu vastele sale cunoștințe istorice, literare, sociale.

                Orice popor s-ar fi mândrit cu asemenea om de valoare mondială, om cu suflet mare, luptător pentru dreptate și adevăr, savant, patriot până în măduva oaselor, deoarece s-a opus intervenției sovietice în Basarabia în 1940.Să fii violent e grav, dar să ucizi un savant e o crimă, un păcat veșnic…

A.Haram, filiala „Maramureș”

Ștefan Neaga – mare compozitor basarabean

            Om de mare talent, om de cultură, Ștefan Neaga de la 5 ani știa să fredoneze corect melodiile după auz. Muzica era  înnăscută în sufletul lui. Împrumutase această dragoste de la tatăl și bunicul său, care au condus tarafuri populare, mânuiau bine și vioara. Acest instrument i l-a pus tatăl său în mână și lui, îl lua cu sine la nunți, cumătrii și allte petreceri. La vârsta de 10 ani este deja elev la Scoala Muzicală, ca să învețe bine notele. Micuțul Ștefan alege pianul, nu vioara.Învață cu pasiune, devine un virtuos al interpretării la pian. Născut la Chișinău în 1900 pe data de 7 decembrie într-o căsuță mică, sărăcăcioasă de pe stradela Gării. Fiind fiu și nepot de muzicant, asculta frapat melodiile populare. Nu lipsea de la repetițiile tarafului tatălui său de la 5 ani, asculta vrăjit muzica care mai târziu îl va ajuta să compună lucrări muzicale independente ce deveneau adevărate pierle. Măiestria lui a fost recunoscută de cei mai buni compozitori ai vremii în care a trăit. Unul dintre ei a fost George Enescu, care în 1931 i-a și acordat Premiul I la concursul ce îi purta numele.

            Între anii 1915-1919, invață la Scoala Muzicală din Chișinău, care azi îi poartă numele. Între anii 1922- 1927 își continuă studiile la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică din București la specialitatea pian, fiind invitat și îndrumat acolo de Grigoraș Dinicu, un mare profesionist și dirijor de orchestră. După absolvire, pleacă la Paris împreună cu G.Dinicu, unde concertează și încântă publicul francez. Între anii 1937-1939 își face studiile la Școala Pedagogică Normală din Paris. Neaga a fost premiantul expoziției universale de la Paris în 1937.  Pe tot parcursul studiilor concertează. A ajuns să fie unul dintre cei mai buni pianiști ai timpului său.Însuși F. Șaleapin a venit să asculte muzica interpretată de marele compozitor, atunci când concerta la Chișinău.Melomanii din Franța și România rămân frapați de talentul lui.Revenind în România, nu găsește un loc potrivit talentului său, era nevoit să cânte în restaurante. Acest fapt îl face să revină în Basarabia, unde îl și găseste războiul.Șterfan Neaga era deja angajat ca profesor la Conservatorul din Chișinău cu care se evacuează la Saratov, apoi din 1945 până 1951 este dirijor al Orchestrei simfonice a Filarmonicii Naționale din Moldova.

            A avut multe turnee artistice în România, Franța, Rusia și Moldova. A compus creații vocal-simfonice, instrumentale, de cameră, corale, vocale ș.a. Printre cele mai vestite lucrări putem menționa: „ Poemul Nistrului”, „ Suita românească”, „ Sonata pentru pian”, „ Sonata pentru vioară și pian”, „ Fantezie moldovenească”, „Du-te,du-te,dorule”, „ Cantata jubiliară”, „ Basarabenii”, „ Cântecul renașterii” ș.m.a. Ștefan Neaga a fost și autorul muzicii vechiului imn al Moldovei timp de 45 de ani .

            Pentru activitatea sa nobilă și frumoasă, compozitorul s-a bucurat de cele mai mari aprecieri în timpul vieții de la ascultători, dar și de la autoritățile statului. Astfel, din 1934 este membru al Societății Compozitorilor Români, din 1944 – membru al Uniunii compozitorilor din RSSM. Este decorat cu Premiul Stalin, cu Premiul Lenin, este maestru în Artă din Republica Moldova, deputat în Sovetul Suprem al RSSM și al URSS. Numele lui a fost înveșnicit de urmași prin denumirea unei străzi din Chișinău, a Colegiului de Muzică din Chișinău, în fața căruia stă un monument al compozitorului executat de L.Dubinovschi.

            Cuvântul „Neaga” simbolizeză in traducere din limba greacă „ purtătorul cununei învingătorului”, acest lucru s-a dovedit a fi real prin activitatea sa și prin talentul său, compozitorul a purtat o cunună de lauri.

            Ștefan Neaga a avut o fiică – Larisa, profesoară la Școala de Muzică din Chișinău și un fiu – Gheorghe, compozitor și violonist –  în America , soția – Maria era și ea pianistă.

A decedat Ștefan Neaga din cauza unui atac de cord în 1951 la 30 mai. Creația sa ne bucură auzul și azi, invitându-ne s-o ascultăm și s-o admirăm.

A.Haram, filiala „Maramureș”

Sfântul Andrei

                Sfântul Andrei, născut în anul 6 înainte de Hristos, în Betsaida, provincia Galileea; decedat la 30 noiembrie/13 decembrie în anul 60 după Hristos, în Patraș, Ascaia. Este frate cu Sfântul Simon-Petru, ambii frați au fost pescari pe lacul Ghenizaret de lângă Betsaida, regiunea Galileea. A fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul. Acesta ilsfătuie să-l urmeze pe Iisus Hristos, astfel devine „cel dintâi chemat”, după cum spun scripturile bisericești, deoarece a acceptat ideile lui Iisus.

                După învierea lui Hristos și pogorârea Duhului Sfânt (la Rusalii), apostolii au rămas câțva ani la Ierusalim ca să înceapă formarea bisericii creștine. La Sinodul Apostolic care a avut loc între anii 40-50 după Hristos la Ierusalim, apostolii au tras la sorți unde să meargă să propovăduiască religia creștină. Sfântului Andrei i-au revenit: Scyția (Dobrogea), Scoția, peninsula Balcanică, Turcia, sudul Rusiei ș.a.

În România sunt multe locuri ce amintesc de trecerea Sfântului Andrei pe aceste locuri – peștera Sfântului Andrei, pârăiașul Sfântului Andrei ș.a. El este ocrotitorul românilor. Sfântul Apostol Andrei este primul care a adus creștinismul pe meleagurile noastre. Este sărbătorit pe 30 noiembrie pe stil nou sau pe 13 decembrie pe stil vechi. Este unica sărbătoare în an care a dat denumirea unei luni – decembrie, deoarece în popor această lună e numită „Îndrea” sau „Undrea”. Odată cu această sărbătoare începe iarna, ea se mai numește „Ziua Lupului”, o sărbătoare precreștină, adică păgână care era dedicată unei divinități, în cadrul căreia era prezent cultul strămoșilor, comunicarea cu spiretele celor decedați, înfățișați prin lupi, strigoi. Credința în existența spiretelor pornea de la convingerea omului că sufletele morților pot reveni printre cei vii. De aici și credința că de la Sfântul Andrei se dezleagă secretele, pot fi găsiți acei care au săvârșit crime, furturi.

                Fetele și flăcăii se adunau împreună la această sărbătoare, se veseleau, dansau,în unele localități făceau o turtă mare, pe care o atîrnau pe pod și din care toți trebuiau să apuce cu gura, tinerii stăteau toată noaptea la masă, petreceau. În această zi nu se lucrează ca să nu vină strigoii, lupii să distrugă tot.  Seara, noaptea se făceau multe vrăji, ritualurimagice. Se evidențiau fetele de măritat, care doreau să-și vadă ursitul. Ele împrumutau metodele de a se vrăji de la mame, bunici… Cele mai răspândite au ajuns și pănă la noi: se punea un fir de busuioc, o oglindă sub pernă ca să viseze ursitul, gospodarii nu se duceau în călătorie, nu lucrau, protejau vitele ca să nu le mănânce lupii;femeiele întorceau oalele cu gura în jos ca să nu vină strigoii în casă și să mănânce, le aruncau pâine prin ogradă ca strigoii s-o mănânce și să nu pătrundă în casă, aruncau cenușa din sobe, deoarecestrigoiilor le place să steie la căld. În această zi nu se dă pomană, împrumut, nu se mătură, nu se țese ș.m.a. Toți se protejau de lupi și strigoi cu usturoi: ungeau ușile, ferestrele, porțile, pragurile și alte obiecte. Fetele legau usturoiul lor cu ață roșie, il luau cu ele la petrecere și îl păzeau ca nimeni să nu-l fure sau să-l distrugă, apoi îl duceau la biserică și îl sfințeau, iar acasă îl puneau la icoane. Se zicea ca acest usturoi e bun de dragoste. Mâncărurile și băuturile erau de asemenea preparate cu usturoi, ele contribuiau la purificarea sufletului și trupului la sfîrșit de an și la începutde An Nou …

Sfântul Andrei este patronul Scoției (steagul Scoției reprezintă crucea Sfăntului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei, al Rusiei, de asemenea este și patronul orașelor: Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patraș unde el a dus și propagat cuvântul Domnului.

                În ajunul acestei mari sărbători religioase – Sfântul Andrei – care deschide ciclul sărbătorilor de iarnă la români, vă dorim sănătate și sărbători fericite !

Ana Haram, bibliotecara

Sfântul Nicolae

Persoană reală istorică, Sfântul Nicolae s-a născut născut la 15 martie 270(e.n.),înPatara și a decedat la 6 decembrie 343(e. n.),în Mira. Sfântul Nicolae a fost un episcop bogat, care făcea cadouri săracilor, nevoiașilor. Sărbătoarea aceasta anunță venirea Crăciunului și este o mare bucurie pentru copii, pentru că ei așteaptă daruri cu nerăbdare de la Moș Nicolae. De multe ori cadourile sunt puse în ciboțele sau șosete, pentru că Sfântul Nicolae transmitea aurul în șosete. El a dăruit unui nobil sărac trei pungi cu aur ca să-și mărite fetele,de aici vine simbolul sărbătorii sau mascota ei: trei bile de aur, aranjate într-un buchet. Acest simbol îl găsim în iconografia vest-europeană.

Sfântul Nicolae de mic copil a dat dovadă de credință creștină deosebită: respecta posturile, uimea lumea prin blândețe și inteligență. A învățat la cele mai bune școli, s-a remarcat prin minunile sale și prin noblețe sufletească rar întâlnită. Unchiul său era episcop la Patara. Sfântul Nicolae a stat o vreme la mănăstirea de acolo și a devenit preot.

După mult timp de la trecerea lui la cele veșnice, pe data de 9 mai 1087 a avut loc mutarea moaștelor Sfântului Nicolae de la Mira la Bari, de aceea în această zi e pomenit de biserică. Sfântul Nicolae a fost participant la Consiliul de la Niceea (Iznic), Turcia în anul 325.

            Sfântul Nicolae e pomenit de biserică abia în secolul VI în „Martirologul roman”. El apare într-un vis al lui Constantin cel Mare, care îi cere sa-i ierte pe 3 ostași, osândiți la moarte. Tot în acest secol, un alt episcop din Pinara, a zidit o biserică în cinstea Sfântului Nicolae de la Mira. Alte informații ne vin din „Legenda aurea”, scrisă în 1264 de Iacob de la Voragina. Un cult deosebit îl capătă Sfântul Nicolae prin secolul X, când un oarecare preot Nicolae devine papă al Romei și zidește în bazilica Santa Maria Maggiore un altar lateral, dedicat patronului său – Sfântului Nicolae de la Mira. Popularitatea acestui sfânt printre oamenii simpli capătă o mare răspândire prin secolul XI, atunci când cruciații aduc moaștele din Est(Mira,Turcia) în Vest (Bari,Italia), luându-l și de patron. Arhiepiscopul Veneției Nicolae, de atunci, construiește duoă biserici: una la Bari și alta la Veneția, ca să-i păstreze moaștele. S-au păstrat și numele celor 62 de bărbați care au adus moaștele Sfântului Nicolae la Bari. Din cripta în care se află moaștele sfântului curge „mană” sau „mir”, pe care episcopul îl amestecă cu apă și îl dă inoriașilor.Sfântul Nicolae este patronul mai multor țări și orașe: Rusia, Țările de Jos, Larena ș.a. Abia în secolul XII, Sfântul Nicolae intră în cărțile de slujbe bisericești din Belgia, Danemarca, Suedia, Islanda, Germania, ș.a. În România (mai exact: în Biserica Sfântului Gheorghe cel Nou din București) se află mâina dreaptă a Sfântului Nicolae, pe care Mihai Viteazul a primit-o în dar de la cardinalul din Bari pentru meritele în războiul împotriva musulmanilor, alte moaște de ale Sfântului Nicolae se află și în biserica care se numește „Vatra Luminoasă”. Aceste lăcașe sfinte poartă numele Sfântului Nicolae.  Dărnicia moșului era pe timpuri asociată cu dreptatea, de aceea moșul dăruia uneori și câte o nuielușă pentru cei neascultători și necredincioși. Mulți tineri îl alegeau ca patron al casei, preoții –  ca patron al bisericii. Acest nume il poartă foarte mulți inoriași, care il venerează și îi duc credința și poruncile mai departe.

Sfântul Nicolae e ultima sărbătoare a toamnei și prima sărbătoare a iernii, el e un patron al iernii care trebuie să aducă zăpadă. Este un sfânt bogat, milostiv, blând și bun, care aduce noroc tuturor: marinarilor, călătorilor, în mod deosebit celor care și-au legat viața de ape, celor pedepsiți pe nedrept, soldaților aflați în război, carabinerilor, fetelor de măritat și copiilor,comercianților, mireselor ș.a. La români, de asemenea, Sfântul Nicolae patroneză  sărbătoarea Nașterea Domnului, care la strămoșii npștri era însoșită de Moș Crăciun, ce ia atrubuțiile Sfântului Nicolae de a dărui cadouri copiilor în ghetuțe sau ciorăpei.

            Se știe, că Sfântul Nicolae facea minuni, de aceea s-a bucurat de o mare stimă și prețuire din partea oamenilor. El a înviat de mai multe ori persoane decedate; a oprit furtuni pe mare, zicându-le tuturor să se roage lui Dumnezeu; a scapat de la moarte soldați pedepsiți pe nedrept; a înviat 3 copii, uciși de un măcilar și puși în sărămură ca să-i vândă pe timpul unei foamete ș.m.a.

            În prezent, această sărbătoare are un aspect nu numai religios, ci și comercial. Mulți negustori își sporesc vânzările în ajun de Sfântul Nicolae. De aici el devine un personaj universal care îi bucură pe toți cu cadouri…Să ne rugăm Sfântului Nicolae, care face minuni, să ne aducă cât mai multe minuni, frumoase în viața noastră…

Ana Haram, bibliotecara