Balaurul din întuneric

Balaurul din întuneric

S-a întâmplat odată, ca un băieţel să trăiască într-un loc foarte straniu. Era vorba de o cameră foarte, foarte mare, care avea multă lumină în mijloc, dar pe margini era teribil de întunecoasă, de ţi se făcea frică. Pentru că nu putea vedea prin întuneric, băieţelului îi era într-adevăr tare frică. În întunecimea de acolo trăia un balaur. De fapt era ceva ce băieţelul nu văzuse cu adevărat niciodată. În schimb îl auzise trosnind sau făcând zgomote care îl înfricoşau îngrozitor pe băieţel. Lui nu-i plăcea deloc acest lucru.

Aşa că s-a gândit ce să facă, pentru ca să-1 liniştească pe balaur să nu mai fie aşa de zgomotos. Mai întâi l-a rugat: „Te rog frumos, nu mai face gălăgie”. Dar balaurul nici vorbă să-1 asculte, ceea ce 1-a indispus pe băieţel destul de mult. Aşa că într-o seară, în timp ce lua cina, iar balaurul făcea zgomote înfricoşătoare, băieţelul a luat o bucată de pâine şi a aruncat-o în el. Parcă a fost mai linişte, dar numai pentru puţin timp. Aşa că după aceea băieţelul a trebuit să arunce în el cu un cârnăcior. Şi parcă din nou s-a făcut un pic de linişte. Văzând că dacă îi aruncă de mâncare balaurul se linişteşte, băieţelul s-a gândit că ar fi o idee bună să-1 hrănească. Drept care a aruncat spre el tot paharul de suc, iar balaurul s-a potolit mai mult timp. Când 1-a auzit bombănind din nou, i-a aruncat o bucată de prăjitură. Balaurul a tăcut apoi şi mai mult.

Băieţelul îşi spunea în sinea lui: „Ce bine-mi pare că am găsit cu ce să-1 potolesc pe balaurul ăsta afurisit şi rău”. I se părea foarte important să-1 liniştească pe balaur cât mai mult posibil, aşa că a făcut rost de o cantitate mai mare de mâncare pe care să i-o dea. I-a aruncat prăjituri, cartofi, bomboane, îngheţată, suc, carne, salată, apoi dulceaţă, cremă de ciocolată, sau alune. În sfârşit îi arunca tot ce găsea şi observa că pe măsură ce-1 hrănea, balaurul făcea tot mai puţină gălăgie şi-1 speria tot mai puţin. Într-o zi n-a mai găsit nimic ce să-i arunce, aşa că i-a dat mâncarea pisicii. Dar balaurul a fost mulţumit cu aşa ceva şi n-a mai făcut zgomot.

Din păcate, odată băiatul a uitat să-1 hrănească pe balaur. Ca urmare acesta a reînceput să ragă, să bombăne şi să facă zgomote înfricoşătoare. Din cale afară de speriat, băieţelul a mai căutat cu disperare ceva de mâncare, însă n-a găsit. Îi dăduse deja balaurului absolut toată mâncarea pe care a avut-o acolo, aşa că nu mai rămăsese nimic. În schimb balaurul făcea un zgomot nemaipomenit, din ce în ce mai puternic şi mai înspăimântător. Pentru că totuşi timpul trecea, băieţelul crescuse puţin şi era cu ceva mai curajos. Aşa că după o vreme s-a gândit din nou ce era de făcut cu balau­rul. I-a venit o idee. A căutat toate întrerupătoarele de curent electric din cameră, iar apoi 1-a chemat pe balaur, zicându-i: „M-am săturat să te tot aud făcând zgomote ca să mă sperii.”

Când a aprins toate becurile din cameră, s-a făcut o lumină mare încât se vedea fiecare colţişor. Spre surprinderea lui, balaurul pe care băieţelul îl credea mare şi tare, s-a dovedit a fi ceva foarte mititel şi nepericulos, încă mai încerca să-1 sperie pe băieţel mârâind de zor. Dar băieţelul a izbucnit în râs văzând cine era balaurul de care se temuse atâta timp când era mai mic. Acum râdea de se prăpădea. Ba a observat şi pe mutrişoara balaurului un zâmbet.

Atunci băiatul i-a spus: „Cred că ne-am putea împrieteni”. Dar balauraşul a încercat să-1 sperie din nou mârâind. Totuşi nu era nici pe departe aşa de fioros şi înspăimântător cum crezuse băiatul, chiar dacă se străduia să mârâie. Aşa că băiatul 1-a îndemnat: „Hai să ne jucăm un pic şi să fim prieteni”.

Numai că balauraşul nu prea dorea să înceapă cu aşa ceva. El a scâncit: „Dă-mi ceva să mănânc. Vreau să mănânc”. Băieţelul s-a scotocit prin buzunar şi a găsit o bombonică pe care i-a dat-o, dar nu i-a mai dat altceva. Apoi i-a spus: „Hai pe genunchii mei ca să-ţi spun o poveste”. Parcă de data asta balauraşul era cel mai speriat. Dar n-a trecut mult timp şi a îndrăznit să se aşeze pe genunchii băiatului. Şi ce să vezi? Cu cât îi spunea băiatul mai multe poveşti şi îl strângea mai mult în braţe, cu atât balauraşul era mai blând şi mai puţin temător. A devenit la fel de drăguţ ca un ursuleţ de catifea. Nu mai era absolut deloc speriat. Iar în loc să tot ceară de mâncare, se alinta spunând: „Hai mai îmbrăţişează-mă şi fii prietenul meu”. Iar băieţelului îi era mult mai uşor să facă asta. Din clipa aceea nu a mai trebuit să-1 hrănească pe balaur. Erau pur şi simplu prieteni şi băieţelului i se părea foarte simplu şi firesc să-1 iubească pe balauraş şi să se joace cu el.