Povestea celor cinci puişori

Povestea celor cinci puişori

     Ştiţi povestea celor cinci puişori? Ei bine, au fost odată ca niciodată cinci puişori care trăiau împreună cu mămica găină şi tăticul cocoş. Într-o dimineaţă cei cinci puişori s-au trezit foarte flămânzi, la fel cum vă simţiţi şi voi dimineaţa când vă treziţi sau când ajungeţi acasă de la grădiniţă.

Primul a spus: „Mi-e foame. Aş vrea să-mi dea cineva un vierme mare şi gras”. Şi a inceput să viseze la viermele cel mare, să-şi imagineze cum îl înghite şi îi ajunge în stomac.

Indiferent cât de mult şi-a dorit primul puişor să-i dea cineva un vierme mare şi gras, acest lucru nu s-a întâmplat şi prin urmare se simţea tot mai flămând.

Al doilea puişor era şi el foarte flămând şi auzindu-l pe fratele său vorbind despre ce îşi dorea să mănânce, a spus şi el: „Şi eu sunt mort de foame. Aş dori să apară în faţa mea o gâzuţă grăsuţă pe care să o înghit cât ai zice „peşte”. Şi-a ridicat privirea să vadă dacă nu vine vreo gâzuţă şi pe măsură ce se tot uita i se făcea şi mai foame.

Cel de-al treilea puişor se simţea la fel de flămând ca şi fraţii săi. „Piu! Piu! Piu!” a strigat sperând că cineva îl aude. „Aş vrea ca fermierul să ne aducă un vas mare cu boabe din acelea de care ne aduce adeseori.” Cu gândul acesta în minte, a rămas uitându-se la portiţa pe care intra de obicei fermierul să aducă boabele, sperând că-l va vedea şi de această dată. Speranţa lui a fost înzadar şi se simţea tot mai înfometat.

„Ah!” spuse cel de-al patrulea puişor urmându-şi fraţii. „Dacă soţia fermierului ar veni şi ne-ar aduce nişte fărâmituri de la cina de-aseară, ce bine ar fi!”. La fel ca şi cel de-al treilea puişor, cel de-al patrulea a rămas uitându-se înzadar la portiţa pe care intra de obicei soţia fermierului. Şi i se făcea tot mai foame…

Toate aceste discuţii despre mâncare l-au facut pe cel de-al cincilea puişor să se simtă atât de flămând încât îi venea să leşine. „Eu aş vrea iute nişte grâu crocant. Sau m-aş mulţumi şi cu orice altceva”. Privirea lui a rămas aţintită spre tăviţa în care fermierul le punea grâu. Cu fiecare secundă care se scurgea, foamea puişorului devenea tot mai mare.

Auzind dorinţele celor cinci puişori, tăticul cocoş i-a strigat: „Veniţi aici!”. Adunându-i pe cei cinci puişori în jurul lui le-a spus: „Aţi observat ce facem eu şi mămica voastră atunci când ne este foame? Dacă doriţi să luaţi micul dejun veniţi după noi pe cărarea din grădină. Acolo veţi putea învăţa să scormoniţi pământul şi să luaţi câtă mâncare doriţi!”.