VIS


Cobori

tu, vis nespulberat…
Poveste fără de păcat…
Ai revenit din Ceruri,

eşti
în grija mea, în somnul meu,
un somn ce-l voi dormi mereu
cu ochii verzi inchişi pe veci.

Şi nu-mi ajunge răsuflarea
ca să-i deschid
pe rând
încet…
Nu am o viaţă de poet,
nu am nici viaţa mea de om!

Totu-i un vis, un vis uscat,
o alinare pământească
ce se dizolvă în mister,
care mă va lăsa în ceaţă…
Şi tu, doar tu,
porţi vina mea, păcatul meu,
lumina către infinit,
tot ce-am iubit,
tot ce-a rămas…

Asupra mea forţezi o strună
şi crezi ca ea mă va trezi,
dar în zadar, iubitul meu,
frumosul meu, suprem, divin.

Întinde-ţi trupul lânga mine,
înmoaie-ţi sufletul tău tare
şi simte mâna mea fierbinte
ce-alunecă în somn, pe tine,
închide ochii,
ascultă-mi suflul,
nevoie noi nu mai avem
să mai privim,
să mai vedem.

Închide ochii în tăcere,
şi simte timpul cum priveşte.
Noi l-am învins!
Iar trupul nostru
se face una cu pământul.
Şi noi dormim
în somnul moale
de catifea şi de cenuşă.

Diana Ungureanu,

masterandă  la Facultatea de litere, USM

„Lumina Durerii” de Victoria Fonari


Dedicată scriitorului Grigore Vieru

Plângi, suflete!

Nu pentru că te-ar fi durut.

„Nu doare!” Strigă disperarea

Mila şopteşte: „Poate mai aşteptăm”,

Dar realitatea sfâşie carne din suflet.

Carnea e lut!?

Dar sufletul are carnea lui care doare mai mult

decât fibrele de muşchi, decât vine şi oase.

Cum să opreşti durerea?

Prezentul lacrimă

Prea mult pentru a fi înţeles,

Prea tăcut pentru a fi auzit.

Prea invizibil… în interiorul copilăriei noastre.

Vreau să trăiesc!

Doresc să depăşesc!

Cruzimea ce mă devorează,

Forţa ce mă crispează,

Vocea ce urlă,

Cuvântul ce înjunghie.

Cum?

Prin vers.

Dorinţa cuvântului va invinge voinţa altora

Regret că liniştea nu se vede.

E prea dură calea… aleasă în aşteptare.

Tăcere. Lumini de tăcere!

Dormi în pace, Grigore Vieru.

Victoria Fonari, poetă, dr. conf.

(publicată în rev. Dor de Basarabia, Nr. 17, anul IV, februarie 2009, pag. 22)

POETUL


Dedicată  lui Iulian Filip

Poetul e vântul ce-adie pământul

Şi mişcă planeta prin cosmos cu gândul,

În viaţa lui scurtă ca a unei albine

Se-nchin-omenirii jertvindu-se pe sine.

Poetul se uită la geam şi se pierde

Aşa precum floarea-n câmpia cea verde,

Se pierde în slove demult pribegite,

În vise din limbă ce stau putrezite.

Poetu-i cu moartea la cataramă,

Cu strofe pierdute, făcute-n aramă

Şi chiar de-are-o soartă puţin fericită

El ştie că viaţa-i frumoasă, iubită.

Poetul tot tinde spre desăvârşire,

Preschimbă cernela-n speranţă, iubire,

El nu îşi jeleşte amarnica soartă,

Căci are cu viaţa dureri să împartă.

Unde înţelepciunea să intre nu poate,

Sunt uşi în prostime prea mult ferecate,

În mintea ce un poet doar o are

Sunt uşi fără lacăt, gând fără-ncetare.

Poetu-i o stea pe un cer pustiit,

Un înger în lacrimi ce stă neclintit.

Ferice de omul ce este deştept!

Ferice de omul ce este POET!

Marina Ionel, cl. a VII-a, Şcoala de Arte „Alexei Stârcea”

Orașul meu…


Creație proprie

În vis profund

În zare depărtată

Pe-un nor neclar

Un alb oraș se-arată.

Cetate albă,

Mîndră fortăreață

Plină de soare

Fără de ploi și ceață.

-nvie zorii

Cu sfîntă alinare

Și glăsuiesc plîngînd

Plîngînd cu suspinare.

Orașul meu !

Ce dor mi-a fost de tine

Ești ca un zeu

Mereu trăiești în mine.

Văzusem străzi,

Văzusem verzi coline

Și-am plîns, tu vezi

Am plîns tot pentru tine.

Am plîns de dor

De parcuri luminate

Și locuri sfinte

Unde am mai fost odată.

nu mă lași

Pierdută în altă parte

Să nu mă lași

Iarăși să plec departe.

Tu să mă ții

Aici doar lîngă tine

Orașul meu…

Ce dor mi-a fost de tine !

Orașul meu…

Mereu trăiești în mine !

Badiur Aurelia, elevă cl. 9-a ”B”, Liceul ”Gh. Asachi”

 

Mama


Creaţie proprie

 

Cu un cuvînt înălţător

Ne-apare un chip în faţă.

Acest cuvînt nemuritor

Rostim noi toată viaţa.

 

E mama-suflet cald şi sfînt

Ce ne-a dat nouă viaţă.

Mereu ne are ea în gînd,

Mereu ne dă povaţă.

 

Cînd trişti suntem sau-îndureraţi,

Ea vine şi ne-alină

Cu vorbe dulci şi cu ochi calzi,

Aşa-i simţim iubirea.

 

Cînd vine timpul să plecăm

Din casa părintească,

Să nu uităm s-o vizităm

Pe scumpa mama noastră.

 

Căci ea ne poartă un mare dor

Cînd nu-i suntem aproape,

Cu sufletul suferitor

Ne-a aşteaptă de departe.

 

Iar pentru tot ce ne-a dat ea

Nu-i nici un preţ pe lume.

Să-i îndreptăm în viaţa grea

O rază de minune.

 

Valeria Dulgher,

cl. X, liceul “Nicolae Sulac”

 

Scrisoare pentru mama


Creaţie proprie

Nu ştiu cu ce să încep. Sunt multe de spus, dar timpul nu-mi permite … Mi-e greu să transmit prin cuvinte sentimentele ce trec prin mine. Nu ştiu cum să explic în faţa nopţilor gîndurile ce nu mă lasă să dorm. De tine mamă îmi aduc aminte în fiecare zi, în fiecare minută pe care o trăiesc. Scumpa, draga mea mamă, scuză-mă pentru încăpăţînarea, graba şi neatenţia mea. Scuză-mă pentru că te făceam uneori să suferi, pentru năzbîtiile copilăreşti şi pentru că nu am ştiut să preţuiesc ceea ce aveam.

Eram copilă şi multe nu înţelegeam. Acum am 17 ani şi multe trebuie să înţeleg şi să cunosc. Poate am iubit puţin, dar despărţirea m-a învăţat să te simt aproape şi să te iubesc din ce în ce mai mult.

Iubirea ta fără margini, speranţa şi visurile tale te-au făcut să pleci ca să-mi faci un viitor mai bun. Acum despre viaţă ştiu mai multe, eu multe am putut să înţeleg. De grija ta îmi aduc aminte şi mult aş vrea să te îmbrăţişez. În primul rînd vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut în aşa fel ca să ajung pînă aici, lîngă nişte persoane care mă iubesc şi au grijă de mine. Datorită lor, mamă, am învăţat să preţuiesc ceea ce am lîngă mine şi să trec peste greu fără lacrimi. Eu îi iubesc aşa cum te iubesc pe tine. Şi aş vrea să îmi cer scuze pentru cuvintele care foarte rar ţi le-am spus: “MAMĂ eu te iubesc şi îmi lipseşti enorm” … iartă-mă scumpa mea pentru despărţire şi pentru scrisorile mele rare. Prin gînd îţi sărut mîna şi buzele tale moi. Te aştept acasă cu nerăbdare …

 Fiica ta Cristina

 

Cristina Negru,

cl. X, Liceul “Nicolae Sulac”

„Un răsărit de soare” de Cătălin Ţurcanu


Mă numesc Cătălin. M-am născut pe 17 decembrie, 1999. Sunt pasionat de limba română şi de sport. Vreau să devin un bun diplomat şi consider că studiul literaturii este de bun augur pentru a-mi realiza scopul.

 

Un răsărit de soare…

Cea mai frecventă temă în literatură şi muzică după cea a dragostei este răsăritul soarelui. Eu l-am admirat pentru prima dată în drum spre munte. Pentru început, nici nu l-am văzut, ci doar i-am intuit existenţa… Orizontul s-a îmbujorat, devenind tot mai purpuriu. Peste un timp, a apărut doar un rug micuţ, care, pâlpâind, s-a transformat într-un disc de foc. Apoi, stingându-se încetul cu încetul şi-a luat înălţime. Atunci eram prea mic, pentru că peste un timp am adormit înapoi, iar automobilul nostru a continuat goana sa spre munte.

După aceea, cu răsăritul soarelui am dat bineţe de multe ori. La mare, el s-a născut chiar din apă, colorând în oranj cerul şi valurile. Acolo, venirea lui au întâlnit-o corăbiile, pescăruşii şi delfinii. Odată l-am întâlnit şi la picnic. Soarele s-a ivit timid de după Codrii seculari şi, prin apariţia sa, a dat glas întregii naturi: păsările şi-au pornit competiţia, florile şi-au deschis ochişorii şi şi-au eliberat parfumul. Prin pădure, dintr-o picătură de rouă-n alta, se zbenguiau iepuraşii de soare.

Cel mai des, totuşi, răsăritul îl întâlnesc la mine acasă, dar niciodată n-a fost la fel. Iarna el este aproape mut, rece, dar tot atât de măreţ ca oricând. Primăvara, răsăritul este gălăgios, pentru că are o mulţime de spectatori, care, de fiecare dată, se ridică în picioare cu aplauze răsunătoare. Vara, din prima secundă, este fierbinte, iar revărsarea lui pe cer este scurtă ca o aruncare de săgeată. Toamna – se lasă aşteptat, iar mantia lui confluează cu haina pădurilor, livezilor şi viilor.

Răsăritul soarelui este cel mai spectaculos eveniment al naturii, cel mai aşteptat, cel mai iubit. El este simbolul începutului, simbolul speranţei, simbolul noii vieţi…

 

Toamna în pădure

Era într-o vinere de la sfârşitul lui septembrie. Am pornit la drum dis-de-dimineaţă. Ziua se anunţa frumoasă, cu cer senin şi soare cald. Am intrat în crângul de pe Valea Mărului şi, pentru o clipă, am rămas uimiţi de atâta prospeţime, culori şi linişte în jur.

Copacii freamătă în adierea vântului. Hainele lor, care vara au fost verzi, acum sunt cârpite cu frunze oranj, galbene şi ruginii… Unele, atinse de brumă, se desprind de pomi, planează în văzduh sau zac la sol. Doar brazii şi molizii stau nemişcaţi, mândri şi verzi ca odinioară. Dar şi în fiinţa lor se simte un regret după cântăreţii plecaţi, după vizitatorii tot mai puţini şi aroma florilor de vară. Deoarece pădurea este mixtă, vedem aici arbuşti goi de frunze, dar împodobiţi cu salbe de mărgele roşii, galbene, albastre… În jurul lor forfotesc păsările rămase la iernat. Din iarba vestejită îşi arată pălărioarele ciupercile albe, pământii şi roze. Am dorit să stăm la popas, dar am simţit respiraţia rece a pădurii şi am renunţat…

Între timp, soarele s-a cotilit pe jumătate după creasta pădurii. Renunţul la popas n-a schimbat impresiile noastre. Am rămas fermecaţi şi încântaţi de cele văzute. Sentimentele trăite în pădurea de toamnă din preajma oraşului Oneşti ne-au marcat simţitor, fiind ciudate şi contradictorii, cu condimente de alertă şi linişte totodată, de bucurie şi tristeţe mixate, dar atât de plăcute şi calde ca un balzam miraculos, care te cheamă să revii mereu în acest colţişor de rai…