„Un pîlc de mesteceni tomnatici îşi aşteaptă poetul…” de Patricia Lungu


Salut! Mă numesc Lungu Patricia, am 12 ani. M-am născut în Republica Moldova, oraşul Chişinău. Sunt în zodia balanţei. Îmi place mult lectura. Cartea mea preferată este „Enigmele” de Daniel Racoviţă. Anotimpul meu preferat este toamna. Sunt o fire visătoare şi îndrăzneaţă. Sunt o fată simplă, dar cu ambiţii.

 

Un pîlc de mesteceni tomnatici îşi aşteaptă poetul…

E frig, bate vântul, frunzele cad, soarele-i palid, plouă, e o tristeţe împăciuitoare…

În toată pădurea nu se mai aude decât foşnetul singurătăţii şi plânsetul în surdină al mestecenilor. Plâng că nu mai pot vorbi între ei prin foşnet verde şi viril, că nu-şi mai alină sufletele sub tril de păsărele, că le pleacă copiii într-o ţară necunoscută şi nu se vor mai întoarce niciodată, că nu mai aud zâmbete de copii veseli… Toată pădurea e cuprinsă doar de gânduri armonioase şi plutitoare…

A venit frigul, pădurea e într-o amorţire senină, doar un scriitor singuratic şi meditativ îi mai ţine isonul… Încetul cu încetul adoarme toată natura ca să se trezească la primăvară, să aibă ce-şi povesti: o iarnă întreagă vor visa mult şi frumos poveşti cu zâne şi Feţi-Frumoşi, care le vor mângâia tulpina şi le vor destăinui dragostea şi dorul lor fierbinte. Şi doar omul penei le mai simte suflul rar şi sacadat…

Mama

M-a îngrijit ca pe o floare,

Mă iubeşte ca pe un înger,

Mă cuprinde ca pe un soare,

M-a născut din iubire,

M-a crescut cu curaj,

Mi-a dedicat cel mai dulce zâmbet

Şi cea mai fină şi delicată viaţă…

 

Profesorii

Au sufletul ca o stea mereu strălucitoare,

O grijă de tot  ce e viu – nemărginită,

O limbă sfântă,

O viaţă grea…

Cele mai dumnezeieşti fiinţe

Pe care nu le compari cu nimeni…

Ochii fiecăruia au ceva deosebit:

Cei verzi îmi dau speranţă,

Cei căprui îmi spun: „ai încredere”,

Cei cafenii şoptesc: „ai curaj”,

Cei albaştri să fiu mereu sinceră…

Sufletul lor e deschis spre miracole,

Ar spune multe, însă ne iartă,

Vocile gingaşe mă fac să păşesc înainte,

Să uit de cele rele,

Să ştiu numai de bine…

Un idiom prea complicat,

Care cuprinde vocabule sfinte,

Ce sunând inspiră adoraţie,

Ce alină la tristeţe

Şi dau mereu tot ce au mai bun!

 

„Toamna şi moldoveanul” de Larisa Tcaci, cl. IV-a


Mă numesc Tcaci Larisa şi am zece ani. Învăţ în clasa a IV-a „R” a liceului „Litterarum”. Profesoara mea se numeşte Oxana Rotaru şi admir liceul în care îmi fac studiile pentru că am nişte colegi excepţionali. Ador iepuraşii, pentru că sunt mici, pufoşi şi drăgălaşi, parfumul trandafirilor care este asemănător cu frumuseţea primăverii. Mă impresionează albul imaculat al iernii. Am un frate care, la fel, învaţă în acest liceu. Eu sunt foarte mândră de familia mea.

Toamna şi moldoveanul

Cândva, demult, pe când Toamna călătorea peste meleaguri pentru a-şi înfăptui lucrarea, a avut loc această întâmplare.

Într-o ţară pitorească, bogată, ca un strugure de poamă, trăia un flăcău pe nume Românaş. Nu era om mai harnic, mai strângător, mai vesel decât el. Cât e ziua de lungă, din vară până toamna târziu, el se afla pe câmp, muncind şi punându-le pe toate la locurile lor. Avea o casă frumoasă, îngrijită, o gospodărie mare, numai un suflet pereche nu avea…

Într-o toamnă, Românaşul culegea strugurii şi se oglindea în bobiţele lor. De el s-a apropiat o fată frumoasă.

–          Doamne ajută, flăcăule!

–          Mulţumesc, domniţă frumoasă!

–          De ce eşti singur, unde îţi sunt ajutorii?

–          Nu am pe nimeni, n-are cine mă ajuta! N-ai vrea tu, frumoaso, să mă ajuţi?

–          Te ajut, dar ce-mi vei da în schimb, a întrebat fata zâmbind.

–          Dacă vei fi de-acord, aş vrea, după ce le pun pe toate la locul lor, să te iau de soţie!

Fata nu a răspuns nimic, doar a zâmbit şi s-a apucat de lucru. Pe la sfârşitul toamnei, Românaşul şi domniţa Toamnă au jucat cea mai frumoasă nuntă care a fost până atunci pe acele meleaguri. Iar din acele timpuri, nu există toamne mai frumoase decât cele din Moldova şi nunţi mai bogate decât cele româneşti!

 

„Toamna ţesătoare” de Arina Colun, cl. IV-a


Salut, prieteni! Mă numesc Arina Colun, învăţ la liceul „Litterarum”, în clasa a IV-a „R”. Cu ajutorul învăţătoarei noastre, d-na Oxana Rotaru, noi învăţăm tot ce-i mai bun şi mai frumos. Îmi plac toate obiectele, dar cu o deosebită plăcere studiez limba română. Mă împac bine cu toţi colegii, ei sunt buni, harnici şi săritori la nevoie. Cu  plăcere vă prezint o parte din compunerile personale!

Toamna  ţesătoare…

A sosit toamna cu alai de frunze ruginii şi cu cântece de bucurie. Toamna este cea mai darnică fiică a bătrânului an. Despletindu-şi părul auriu, toamna lasă pe pământul nostru cele mai frumoase bogăţii: mere roşii ca focul, prune brumate, gutui cu puf gălbui, struguri dulci ca mierea. Cu paleta sa magică colorează veşmintele naturii în mod diferit. Toamna este cel mai admirabil şi cel mai frumos anotimp!

Toamna şi moldoveanul

În vii, de cu zori, oamenii culegeau strugurii. Un tânăr chipeş se uita cum munceau  femeile  şi se gândea că nici una dintre ele nu era destul de harnică. S-a pus pe gânduri, nu ştia unde va găsi o tânără ca şi el: ageră, frumoasă, harnică şi darnică. În apropiere, vrednicul tânăr a văzut o frumuseţe de fată. Aceasta l-a vrăjit. Fiind curajos, el s-a apropiat încet şi i-a dat bineţe:

-Bună dimineaţa, tânără crăiasă!

-Bună, voinicule! Ce faci pe-aici?

-Culeg strugurii aurii, dar dumneata cum te numeşti şi ce vânturi te-au adus prin viile noastre?

-Eu sunt regina toamnă şi am venit să văd ce se petrece prin vii şi livezi.

Tânărul şi-a luat inima-n dinţi şi i-a spus:

-Toamno, nu am mai întâlnit o tânără mai minunată şi mai frumoasă decât tine şi tare aş vrea să fii soţia mea.

Toamna l-a privit duios şi, cu un zâmbet frumos, i-a răspuns:

-Cu plăcere, voinicule, dar cine va avea grijă de bogăţiile acestui anotimp în locul meu?!

 

„Un vis de iarnă” de Cătălina Musteaţă, cl. IV-a



Mă numesc Musteaţă Cătălina. Sunt o fetiţă drăguţă, cu părul şaten, ochi căprui, sunt la cea mai interesantă vârstă – zece ani. Sunt elevă în clasa a patra „R”. Îmi place să merg la şcoală, să studiez, în mod deosebit, istoria şi matematica. Timpul liber îl dedic lecturii. La şcoală am colegi minunaţi, o profesoară deosebită, mulţi prieteni. Anotimpul meu preferat este iarna. Ador această perioadă a anului pentru farmecul sărbătorilor şi straiele deosebite ale naturii.

Un vis de iarnă!

Câteva zile în urmă şi-a sfârşit domnia toamna cea multicoloră şi acum pe meleagurile noastre e stăpână iarna, care cerne din norii de vată făina argintie pe umerii dalbi ai ţării. Astăzi, în timpul orei de desen, atenţia mi-a fost captată de jocul ghiduş al fulgilor de nea. Odată cu sunetul la pauză, am ieşit grăbită afară. În jur, albul imaculat sclipea în razele reci, dar jucăuşe, ale soarelui, iar florile de cireş îşi urmau dansul lin. Pe haina mea s-au oprit doi fulgi puhavi şi jucăuşi. Deodată, s-a auzit un glas subţire ca sunetul unui clopoţel.

-Salutare! Sunt Steluţa, iar ea se numeşte Fulguţa. Tu cine eşti?

Mirată şi puţin emoţionată am continuat să privesc nedumerită steluţele argintii, iar ele îmi zâmbeau.

-Hai să ne jucăm împreună! au continuat ele.

Mi-am recăpătat iute încrederea şi le-am zis:

-Sunt Cătălina! Cu mare plăcere m-aş juca cu voi, dar cum?

-Te ajutăm noi! Vrei să fii un fulg de nea?!

-Desigur!!! O rază de soare s-a oglindit în argintul fulgilor şi o lumină albăstruie m-a orbit.

M-am trezit fiind un fulg de nea cu rochiţa rece de gheaţă şi cu plete albe ca nuferii. Am călătorit împreună cu noile mele prietene deasupra oraşului, care sclipea ca un brad imens în pragul sărbătorilor de Crăciun. Ne-a purtat pe aripa sa vântul. Am atins din zbor nasurile copiilor, feţele maturilor, crengile copacilor. Cei alinaţi de noi deveneau mai veseli, mai optimişti! Într-un târziu, în zborul nostru, am trecut pe lânga geamul casei mele.

-Oare mama nu mă caută? m-am întrebat îngrijorată.

În clipa aceea, am dorit să revin la starea mea iniţială, dar, mare mi-a fost mirarea când m-am pomenit în curtea şcolii! În jurul meu roiau albinile albe, iar în palmă aveam două picături de apă…

 

„Învăţătoarea”, „Zîna iarnă” de Maria-Alexandrina Postolache, cl. III-a



Mă numesc Maria-Alexandrina Postolache. M-am născut acum 9 ani în satul Mileştii-Mici, Ialoveni, unde mi-am făcut şi prieteni. Am ochi frumoşi şi verzi, prin care văd lumea aşa cum este ea: frumoasă, luminoasă şi minunată. Din aceasta fac parte părinţii, bunicii, prietenii, colegii şi buna mea învăţătoare, doamna Augustina.

De asemenea, o lume interesantă este muzica şi dansul, pe care îl practic zilnic, de când aveam 5 ani. Este minunat să aduci lumii bucurie printr-un cântec frumos pe care îl învăţăm cu drag în ansamblul „Lollipops”. Împreună cu prietenii mei din „Lollipops” susţinem multe concerte alături de mari vedete ale estradei naţionale. Când aveam 6 ani, am participat la concursul „Ring Star”, unde am obţinut trofeul.

Consider că am o copilărie frumoasă şi mi-aş dori ca toţi copiii să fie aşa fericiţi ca mine!

Învăţătoarea

Când în clasă am intrat,

Inima mi-a alinat.

E învăţătoarea mea,

Cea mai bună este ea!

Deodată vreau să ştiu

Cum aş face ca să scriu?

Eu mai vreau şi să citesc

Şi basmele să privesc!

Ea ne-a învăţat să citim,

Să scriem şi povestim!

Am avut şi cunoştinţe,

Că am învăţat din ştiinţe.

D-na Augustina-i cea mai frumoasă,

Iar noi dorim s-o facem bucuroasă!

Noi cu toţii am învăţat,

Iar apoi toţi ne-am distrat.

Zâna Iarnă

Albă, mare şi pufoasă

Este IARNA cea frumoasă!

Ea ne-aduce şi zăpadă

Pentru a noastră de omăt babă.

Fulgii acum zboară, se topesc,

Iar eu IARNA o-ntâlnesc.

O-ntâlnesc cu veselie

Şi cu mare bucurie!

Iepuraşul

Ia te uită pe imaş,

Vine-n fugă un iepuraş.

El aleargă repejor,

Tare-i iute de picior!

El aleargă pe furiş,

Hopa! Repede-n tufiş!

Iepuraşul s-a speriat,

Iar vânătorul a ratat!

„O poveste din mai multe” de Elena Gladun, cl. a III-a


Autobiografie

Admir pe geam o rază de lumină

Iar se-apropie-a Crăciunului Ajun,

Aud, din nou, la tablă, doamna Augustina

Mă cheamă: „Mult curaj, Elena Gladun!”

În clasa a III-a „Z” mă simt la mine-acasă,

Sincer vorbind, pot fi şi şotioasă;

Ţin la colegii mei şi profesoară

Şi chiar aş spune că-s străduitoare:

Dansez, înot şi la pian eu cânt,

Pisică am, acvariu şi un şobolan.

Părinţii, medici, ocupaţi mereu,

Bunicii se topesc de dorul meu.

Aşa sunt eu, mereu de viaţă plină,

Cu ochişorii negri şi chipul de lumină.

Păţania  lui Rostogol

În  ţara  de  gheaţă  locuia un vulpoi polar pe nume Rostogol. El auzise că există alte meleaguri, unde este mai cald, peste tot se plimbă găinuşe moţate şi iepuraşi grăsuţi, iar vulpiţele sunt roşcate şi cochete. Se tot gândea cum să ajungă în acea ţară de vis.

Într-o zi geroasă, Crăiasa Zăpezii îşi pregăti sania trasă de cerbi pentru o plimbare. Rostogol se gândi că este o ocazie comodă pentru a evada. S-a urcat în sanie şi stătea nemişcat. Crezând că este un guler de blană, Crăiasa Zăpezii l-a pus la gât.

Când sania se apropie de hotarul cu meleagurile calde, gulerul  nu era necesar, a fost dat la o parte şi atunci vulpoiul se rostogoli din sanie.

S-a trezit exact în mijlocul unei curţi pline de păsări. Toate orătăniile se apropiau curioase, nu au mai văzut până atunci o vulpe albă.

O poveste din mai multe

Într-o noapte lungă de iarnă priveam prin geam cum ninge.

Deodată, am zărit o sanie argintie în care şedea o doamnă mlădioasă. Era Crăiasa Zăpezii, care îmi făcea semn să urc pentru o plimbare. Aceasta porni cu o viteză ameţitoare, urcă în cer, când, brusc, se transformă într-un covor zburător de pe marginea căruia îmi zâmbea Alladin şi prinţesa Jasmin. Sub noi se vedea oraşul de Smarald cu străzi din marmură verde şi geamuri verzi de sticlă.

Brusc, un vânt cald a adus o aromă de mare şi se auzi vocea sirenei Ariel.

Tot atunci, un vârtej m-a ridicat şi am simţit că alunec printr-un tunel în care, pe rând, îmi întindeau flori multicolore Iepurele de Marte, Pisica Cheshire, Pălărierul Nebun  – toţi numindu-mă Alice.

Am aterizat pe un covor de frunze în mijlocul unei poieniţe. De după tufişuri mă priveau cu ochişori curioşi cei şapte pitici. Deşi erau speriaţi de apariţia mea neaşteptată, s-au apropiat şi ne-am împrietenit. Mi-au oferit o rochie sclipitoare şi o pereche de pantofi de cristal. M-au urcat într-o caleaşcă la care au înhămat doi şoricei ce cunoşteau drumul spre palatul regal.

Când am ieşit la marginea pădurii, şoriceii s-au oprit speriaţi. Un motan încălţat cu cizme roşii şi cu o pălărie cu pană pe cap le zâmbea pe sub mustăţi şi se lingea pe bot. Atunci, ca din senin, au apărut cele trei zâne: Flora, Fauna şi Merryweather. Ele şi-au folosit baghetele şi ne-au transformat în lebede sălbatice.

Am zburat până la lacul, în mijlocul căruia, pe o frunză de nufăr dormea o fetiţă drăgălaşă cu un chip foarte cunoscut. Unde am mai văzut-o înainte?

În acel moment, m-am trezit şi am înţeles – fetiţa cea mică este păpuşa mea. Ieri seara am adormit împreună pe covorul verde legănate de dansul fulgilor.

După faptă şi răsplată

Într-o zi Stan îi propuse lui Dan:

–          Ce zici, Dane, dacă-i jucăm o festă lui Alin?

Deşi Dan era prieten bun cu Alin, nu a îndrăznit să-l refuze pe Stan:

–          Este o idee interesantă!

Atunci Stan îl chemă pe Alin, iar Dan îi spuse:

–           Alin, toată ziua va viscoli, să te uiţi seara pe fereastră, va fi o privelişte namaipomenită!

După ce s-a întors acasă, Alin şi-a făcut temele, s-a uitat la televizor, iar apoi s-a apropiat de fereastră să admire priveliştea. A văzut în faţa ferestrei o figură înspăimântătoare cu ochii de foc şi o armă în mână. De frică, a strigat şi s-a ascuns repede sub plapumă în camera lui.

Dimineaţa ieşi încetişor pe uşă şi văzu că figura straşnică era în realitate un om de zăpadă cu capul făcut din dovleac şi o mătură înfiptă.

La şcoală, la lecţia de matematică, Dan l-a întrebat pe Alin:

–          Ajută-mă Aline, cum să rezolv exerciţiul “1000-990”? Ieri am fost ocupat şi nu am reuşit să-mi fac temele.

Atunci Alin îi răspunse:

–          Prima cifră din răspuns seamănă cu mânerul unei mături, iar a doua e rotundă ca un dovleac!

Dan înţelese totul şi roşi:

–          Scuză-mă, Alin, îmi pare rău, nu am vrut să te sperii. Promit să nu mă iau mai mult după ideile trăsnite ale lui Stănică.

În acea zi, Stan a fost răsplătit şi el cu un “2” la matematică.

 

Dragoş Sucri „Ţărişoara mea”


Mă  numesc Sucri Dragoş şi am 9 ani. Sunt elev în clasa a 3-a la liceul „Litterarum”. Şcoala îmi este a doua familie: cu toţi colegii şi profesorii mei. Este activitatea mea de zi cu zi. Şcoala, pentru mine înseamnă, aşa cum spunea Al. Odobescu, trei lucruri deodată: o casă, o carte, un dascăl. Îmi place mult să citesc şi, de aceea, merg des pe la biblioteci. Acum citesc cartea „Comoara din lacul de argint” de Karl May. Sunt încântat de limbile străine, de televizor, ador să desenez, să modelez şi să mă distrez cu animalul meu de companie Paco. Sunt o fire sociabilă, de aceea am mulţi prieteni. Prefer să fac ciclism, să joc fotbal şi baschet cu amicii mei. Îmi iubesc casa, îmi cinstesc părinţii, vorbesc cât mai frumos limba şi cresc mare ca să pot fi de folos ţării! Ţara suntem noi toţi: mama, tata, bunica, bunelul, profesorii şi colegii mei, liceul „Litterarum”…

Ţărişoara mea

Tu, ţara mea, cu râuri cristaline,

Câmpii de aur, soare şi verdeaţă…

Dintre multele ţări din lume cea mai splendidă este ţara mea – meleagul meu ca-n poveste, Moldova.

Moldova este ţara lui Dragoş Vodă şi a lui Ştefan cel Mare, a lui Grigore Vieru, a mamei şi a tatălui meu, a mea şi a tuturor. Cel mai duios cânt şi cel mai frumos pământ este ţara mea. De la Nord spre Sud, ţărişoara mea este străbătută de apele cristaline ale Nistrului, care poartă pe spate doinele străbune. Pe meleagul meu găseşti mănăstiri rupestre şi cetăţi care ascund istoria neamului noastru. Pe lângă cetăţi şi mănăstiri, Codrii Orheiului sunt şi ei mândria noastră. Să călătoreşti prin ţara noastră înseamnă să-i admiri livezile roditoare şi bogate, stejarii falnici ce freamătă în vânt, lanurile aurii şi mănoase, imaşurile întinse…

Ţara mea este locul în care soarele străluceşte mai puternic, luna îţi veghează somnul împreună cu micii greieraşi şi broscuţe verzi ascunse prin stufăriş, frunzele-ţi vorbesc în şoaptă şi florile au culori mai vii… Ea este frumoasă şi admirabilă în toate anotimpurile. Slăvită să fii în veci, Moldova!

Iarna cea frumoasă

Afară ninge ca-n poveşti. Crăiasa Iarnă a sosit pe meleagurile noastre cu mantia ei argintie. Încălţată  cu papuci moi, ea îmbracă pomii în cojoc de nea şi promoroacă. Câmpul e alb. Pădurea e albă. Fluturaşii de argint ce zboară pe aripile nevăzute ale vântului, cad din cer ca nişte mărgăritare. Văzduhul scărmănat îndeamnă steluţele albe şi moi la dans. Ca o prinţesă de basm, natura a îmbrăcat hainele ei de gală. Din când în când, sub adierea unui vântişor, copacii îşi scutură coama albă şi strălucitoare.

Printre fulgii catifelaţi de zăpadă se aud glasuri vesele de copii, care se zbenguie bucuroşi la venirea iernii. Paşii lor micuţi lasă urme adânci, care îndată sunt acoperite cu alţi fulgi, mai măşcaţi şi mai gingaşi.

Zarvă şi veselie multă se aude şi la derdeluş. Pe sănii, înfofoliţi şi cu obrăjorii rumeni, copiii întâmpină cu dârzenie frigul de afară. Unele săniuţe lunecă şi se pierd în zare, iar la scurt timp, alte sănii cu copii la fel de veseli îşi fac apariţia.

Nu departe de derdeluş, printre chicoteli, o gloată de copii rostogolesc bulgări de zăpadă din ce în ce mai mari. După ce bulgării ajung la mărimea dorită, copiii îi pun unii peste alţii. Apoi adaugă un morcov în loc de nas, nişte cărbuni drept nasturi, o oală pe post de căciulă şi un şal. Pe loc, omuleţul de zăpadă  prinde viaţă.

Iarna cu mantia ei argintie, cu fluturaşii ei strălucitori, cu brăduţii gătiţi cu beteală, cu mirosul de scorţişoară şi cozonaci, cu argintiii clopoţei ce vestesc Naşterea lui Iisus, trece în caleşti de vijelii şi este aşteptată de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Este anotimpul colindelor, viselor, împlinirilor şi al lui Moş Crăciun. Ce frumoasă e iarna!

 

Vara

A venit şi vara bună,

Galben, galben spicul sună!

A sosit anotimpul vara, fiica cea mai strălucitoare a bătrânului an. Tărcată şi pepenoasă, ea are gene de mărar, ochii de muştar şi obrajii de caisă.

Cerul e albastru ca floarea de nu-mă-uita. Soarele îşi trimite cu dărnicie razele sale fierbinţi. Văzduhul miroase a ierburi şi frunze proaspete. Natura e plină de culoare: pomii sunt în straie de sărbătoare, livezile sunt scăldate în soare, florile multicolore sunt pline de parfum şi holdele sunt asemănătoare unor întinderi de aur.

Vara se coc cele mai gustoase fructe: cireşele şi vişinele, piersicile şi caisele, căpşunele şi zmeura. Gâzele şi gândăceii zburdă printre firicele de iarbă verde şi mustoasă. Furnicuţele cele hărnicuţe îşi adună hrană în muşuroaie. Fluturii şi albinele zboară din floare în floare şi culeg nectarul florilor.

Eu ador vara pentru soarele ei arzător, miresmele-i dulci, florile de paradis, fructele ei delicioase, livezile-i îmbelşugate, pajiştile odihnitoare, cântecele greierilor şi broscuţelor, spicul ei galben ca ceara şi pentru vacanţa mare.