Mă numesc Cătălin. M-am născut pe 17 decembrie, 1999. Sunt pasionat de limba română şi de sport. Vreau să devin un bun diplomat şi consider că studiul literaturii este de bun augur pentru a-mi realiza scopul.
Un răsărit de soare…
Cea mai frecventă temă în literatură şi muzică după cea a dragostei este răsăritul soarelui. Eu l-am admirat pentru prima dată în drum spre munte. Pentru început, nici nu l-am văzut, ci doar i-am intuit existenţa… Orizontul s-a îmbujorat, devenind tot mai purpuriu. Peste un timp, a apărut doar un rug micuţ, care, pâlpâind, s-a transformat într-un disc de foc. Apoi, stingându-se încetul cu încetul şi-a luat înălţime. Atunci eram prea mic, pentru că peste un timp am adormit înapoi, iar automobilul nostru a continuat goana sa spre munte.
După aceea, cu răsăritul soarelui am dat bineţe de multe ori. La mare, el s-a născut chiar din apă, colorând în oranj cerul şi valurile. Acolo, venirea lui au întâlnit-o corăbiile, pescăruşii şi delfinii. Odată l-am întâlnit şi la picnic. Soarele s-a ivit timid de după Codrii seculari şi, prin apariţia sa, a dat glas întregii naturi: păsările şi-au pornit competiţia, florile şi-au deschis ochişorii şi şi-au eliberat parfumul. Prin pădure, dintr-o picătură de rouă-n alta, se zbenguiau iepuraşii de soare.
Cel mai des, totuşi, răsăritul îl întâlnesc la mine acasă, dar niciodată n-a fost la fel. Iarna el este aproape mut, rece, dar tot atât de măreţ ca oricând. Primăvara, răsăritul este gălăgios, pentru că are o mulţime de spectatori, care, de fiecare dată, se ridică în picioare cu aplauze răsunătoare. Vara, din prima secundă, este fierbinte, iar revărsarea lui pe cer este scurtă ca o aruncare de săgeată. Toamna – se lasă aşteptat, iar mantia lui confluează cu haina pădurilor, livezilor şi viilor.
Răsăritul soarelui este cel mai spectaculos eveniment al naturii, cel mai aşteptat, cel mai iubit. El este simbolul începutului, simbolul speranţei, simbolul noii vieţi…
Toamna în pădure
Era într-o vinere de la sfârşitul lui septembrie. Am pornit la drum dis-de-dimineaţă. Ziua se anunţa frumoasă, cu cer senin şi soare cald. Am intrat în crângul de pe Valea Mărului şi, pentru o clipă, am rămas uimiţi de atâta prospeţime, culori şi linişte în jur.
Copacii freamătă în adierea vântului. Hainele lor, care vara au fost verzi, acum sunt cârpite cu frunze oranj, galbene şi ruginii… Unele, atinse de brumă, se desprind de pomi, planează în văzduh sau zac la sol. Doar brazii şi molizii stau nemişcaţi, mândri şi verzi ca odinioară. Dar şi în fiinţa lor se simte un regret după cântăreţii plecaţi, după vizitatorii tot mai puţini şi aroma florilor de vară. Deoarece pădurea este mixtă, vedem aici arbuşti goi de frunze, dar împodobiţi cu salbe de mărgele roşii, galbene, albastre… În jurul lor forfotesc păsările rămase la iernat. Din iarba vestejită îşi arată pălărioarele ciupercile albe, pământii şi roze. Am dorit să stăm la popas, dar am simţit respiraţia rece a pădurii şi am renunţat…
Între timp, soarele s-a cotilit pe jumătate după creasta pădurii. Renunţul la popas n-a schimbat impresiile noastre. Am rămas fermecaţi şi încântaţi de cele văzute. Sentimentele trăite în pădurea de toamnă din preajma oraşului Oneşti ne-au marcat simţitor, fiind ciudate şi contradictorii, cu condimente de alertă şi linişte totodată, de bucurie şi tristeţe mixate, dar atât de plăcute şi calde ca un balzam miraculos, care te cheamă să revii mereu în acest colţişor de rai…
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Nu ştiu cu ce să încep. Sunt multe de spus, dar timpul nu-mi permite … Mi-e greu să transmit prin cuvinte sentimentele ce trec prin mine. Nu ştiu cum să explic în faţa nopţilor gîndurile ce nu mă lasă să dorm. De tine mamă îmi aduc aminte în fiecare zi, în fiecare minută pe care o trăiesc. Scumpa, draga mea mamă, scuză-mă pentru încăpăţînarea, graba şi neatenţia mea. Scuză-mă pentru că te făceam uneori să suferi, pentru năzbîtiile copilăreşti şi pentru că nu am ştiut să preţuiesc ceea ce aveam. 
FILIALA MARAMUREȘ 