Valentina ENACHE studentă a Universităţii de Stat din Tiraspol, facultatea de „Filologie”. Născută la 21 martie 1990, în satul Rădenii vechi, raionul Ungheni. Absolventă a şcolii medii de cultură generală din satul natal. A absolvit şcoala medie în 2008. Îi place să scrie proză, versuri, să asculte muzică dans. La moment este membru al Cenaclului MAGIA CUVÎNTULUI, condus de Victoria Fonari.
NOROC CHIOR
Şi totuşi nu avea noroc… era înţeleaptă şi chipeşă dar niciodată nu-i trecu prin gînd că i s-ar putea întîmpla aşa ceva tocmai ei, că va apuca să trăiască şi să treacă prin astfel de destin. Era o perioadă grea, cînd acest destin, blestemat să fie, era foarte dur cu ea. Totul începu într-o bună zi, cînd soţul se întoarse acasă după muncă, obosit ca vai de el, căci cine ştie pe unde o fi umblat?
Părea că totul e bine dar nu a fost aşa să fie. Profita de orice moment ca să înceapă cearta. Se trezi dimineaţa devreme ca să-şi ia rămas bun de la copii pentru că aceştia trebuiau să plece, care la şcoală, care la grădiniţă, ea nu reuşea de una singură să-i petreacă pe toţi. El îi privi lung, dar nu le zise nimic. Cînd veni vremea ca copiii deja să iasă din casă spre şcoală, adunîndu-şi curaj îi sărută unul cîte unul pe obrăjori şi le rosti un singur cuvînt „adio”, dar copiii erau prea mici pentru a înţelege semnificaţia cuvîntului dat.
Înima ei zvîcnise atît de tare la auzul acestui cuvînt. I se păru o glumă, i se păru că visează, dar nu era aceea ce credea ea, era purul adevăr.
După ce îşi petrecu copiii, ea se întoarse în camera sa deoarece o înecu lacrimile. El la fel se întoare şi începu a-şi aduna lucrurile fără să-şi dea seama că rămîn cinci copii, fără nici un sprijin doar în grija mamei. Ieşind afară , se uită în jurul casei, dar nimic nou, căci cum lăsă acum trei ani această biată femeie cu copiii săi, aşa şi îi găsi. Strigă femeia ca să-i spună şi ei „adio”, dar ea se făcea că nu aude, deoarece ştia că nu va putea suporta durerea provocată de ntenţia soţului. Totuşi ieşi, implorîndu-l să răîmînă, să aibă grijă de copii, căci ea nu mai avea putere de una singură, dar el, atît de ciudat se comporta, de parcă nici nu ar fi fost familia sa. În scurt timp, cu tăria sa de caracter auzi şi soţia sa acelaş cuvînt pe care l-au auzit şi copiii.
El plecă, cu gîndul că niciodată nu se va mai întoarce la soţie şi copii, dar …
Cu ochii plini de lacrimi şi cu durere în suflet se împăcă cu gîndul, căci n-a avut de ales. Un lucru nu-i plăcea şi anume spaima. Nu-i plăcea să fie cuprinsă de spaimă, nici să sperie pe cineva. S-au întîmplat multe lucruri nemaipomenite pentru a trezi în ea teama. Cum însă lucrurile nemaipomenite se întîmplă rar de tot, iar curiozitatea o măcina zi de zi la întrebarea „Oare de ce, care a fost cauza de s-a dezis de copii? Cu ce sunt vinovaţi?”. Sătenii, cum o zăreau o strigau de deoarte:
– Salut leliţă, ce mai faci, ce-ţi mai fac copiii?
– Cresc, răspundea de fiecare dată, zîmbind fals, căci inima îi era plină de durere.
– Dar ai voştri ce mai fac?
– Tot cresc.
Şi era de ajuns, că, de, copiii aşteptau să se întoaarcă mama …
De dimineaţă pînă seara, de cu primăvară pînă toamna tîrziu, an cu an a ajuns la concluzia că nimeni nu-i veşnic pe lume, toate sunt trecătoare. Îşi îmbrăca copiii cu ce avea, aceştia purtînd hainele unul de la celălalt. Ştia multe lucruri di viaţă, se descurca bine, deoarece rămînînd de mică fără părinţi, ea i-a crescut şi pe fraţii ei mai mici.
Părea că a fost adusă pe lume anume pentru a suferi şi a învinge răul. Era mîndră de locul de care-l ocupa în societate, mîndră de ceea ce însemna pentru copii …
n-avea noroc. Feme – de-a mai mare dragul să o priveşti, femeie de casă, cu plete creţe şi negre ca pana corbului, cu fruntea lată şi senină, cu sprîncenele stufoase, cu ochii mari, negri ca murele şi strălucitori ca fulgerul, cu obrajii rumeni ca doi bujori, înaltă la stat, îngustă în spete, subţire la mijloc, mlădioasă ca un mesteacăn, uşoară ca o căprioară şi ruşinoasă ca o fată mare; ea totuşi nu avea noroc.
Anii treceau, copiii creşteau, cei mai mari plecaseră să facă carte departe de casă şi ea de pe zi pe zi se ofilea de ddurere, ca într-o zi o va copleşi singurătatea. A ajuns şi ziua cînd ultimul copil îşi luă rămas bun de la mamă şi plecă în lume, deci toţi îşi luaseră zborul, care la muncă, care la învăţat … rămase singură, decizia ei a fost de a pleca undeva cît mai departe, laa muncă pentru a-şi putea susţine copiii. Nişte rude mai îndepărtate se zice că doreaau să o ajute material, dar ea a ţinut morţiş să le facă de una singură, cu mîna sa, şi poate anume de aceea lucrurile făcute de ea, aduceau prin ceva a văduvă. Cu vremea a adunatbani, şi-a reînnoit casa, dar mă rog, aşa cum putea ea, căci era văduvă.
– Mă rog, zîmbeau înţelegători sătenii, dac-o trăit o viaţă întreagă fără bărbat …
Cei care trăiau mai pe aproape, adică vecinii se jurau că au văzut cum venea un bărbat străin, adică ea se recăsătorise, ziceau ei, dar au fost luaţi în derîdere de către tot satul, pentru că dacă avea bărbat semăna şi casa a gospodar, dar aşa aducea avăduvă. Copiii care veneau rar acasă, aşa ca şi ea, plecînd la muncă se întorcea atunci cînd reveneau ei. Şi, fericiţi, cînd se întîlneau, se aşezau toţi pe prispa casei şi fremătau o melodie:
„Cinci am fost în grija mamei,
Ne-a crescut, ne-a legănat,
Tata ca pasărea toamna
S-a dus şi ne-a lepădat.
Greu i-a fost mamei, ştim bine,
Pîn’ ne-a ridicat pe toţi.
Nu s-a jeluit la nimeni
Şi nici n-a cerşit la porţi.
A avut soartă haină
N-a avut deloc hodină
Cînd ne petrecea la şcoală
Şi-ascundea lacrima în poală.
Douăzeci de ani, mai bine,
Tata pe la noi n-a dat
Şi ne-a întrebat oricine
Numai el nu ne-a-ntrbat
De-am văzut căldură-n casă,
Ce mînca ce încălţa
De-am avut pîine pe masă
De-am avut cu cce.o mînca …
Cît i-a fost dorul de-îmblat
Drum spre casă n-a aflat
Cît n-a ştiut de nevoi
Nu şi-a amintit de noi.
Lasă mamă nu mai lăcrima
5 vom creşte, 5 te-am ajuta
Ţi-am aduce bucurie, fericită ca să fii.
Auzind cum e străvită, se făcea a zîmbi şi pleca în ospeţie să vadă ce-i mai fac vecinii. Ca şi toate văduvele revenite din străinătatea singurătăţii. Chiar şi atunci cînd se pomenea în mijlocul mulţimii, rămînea oarecum sub ocrotirea propriei ssale singurătăţi. Împovărată de grijile ce le avea, se veselea şi ea cum putea împreună cu semenii ei. Dar, deodată, parcă un duh rău dădu peste ea. Plîngea aşa din senin, şi-o fura tristeţea, şi rămînea dusă pe gînduri, cu privirea rătăcită, hăt departe la acea casă în care şi-a crescut copiii.
– las-o că s-a dus să-şi caute bărbatul, ziceau oamenii, văzîndu-şi înnainte de petrecere.
Satul o urmărea cu un fel de stimă ce semăna mai mult a zaviste. Se zicea că harnică mai ceva ca furnica, gospodină în toată legea, că, ehe, de-ar fi fost măcar jumate din femei din tot satul aşa de harnice, de-ar fi fost măcar jumate atît de răbdătoare şi grijulii, acum nu mai ajungeau copii lor la închisoare sau să umble vagabonzi. Se spune că e cam zgîrcită la vorbă, căci atunci cînd o întîlnea cineva să stea la vorbă, eale răspundea scurt:
– Mă aşteaptă copiii!
Şi, se mirau sătenii pentru ce o fi adunat ea acolo în sufletul ei cuvînt cu cuvînt, glumă cu glumă, ce are ea de gînd să facă, şi cui să i le spună? După ce-o tot vorbeau de rău în fel şi chip, se gîndea fiecare în sinea lui, mă rog, cînd ai copii şi ai cu cine sta de vorbă, poţi să taci şi cu săptămînele, iar cînd eşti numai necazuri, numai durere-n suflet, nici nu poţi ca să nu-ţi uşurezi sufletul!
Se mai zicea: deşteaptă ca şi văduva cu cinci copiii. Alţii ziceau ccă e înzestrată cu darul tăcerii, şi tăcutul cela are o semnificaţie aparte. Dar, pe de altă parte, cum să nu fie deştept cel care n-are timp pentru a cerne toate prostiile ce-i trec prin cap …
Lumea însă, de, ca lumea. Cei mai omenoşi se mulţumeau cu faptul că, cînd se întîlnesc cu ea, îi salută, iar alţii căutau a zăbovi o clipă, două, la gardul care abia se ţinea pentru a se chiorî în gospădăria femeiei să vadă cum se descurcă de un asingură. După care rîdeau şi-şi vedeau de drum, pentru că femeile harnice după cum se ştie, de dimineaţă şi pînă seara tîrziu nu-şi văd capul de treabă. Atunci, cînd se întîmplă să fie stăpînă prin curte şi vedea oamenii opriţi la gardul său, îi saluta din depărtare aşezîndu-şi basmaua, drept semn de bunăcuviinţă, asculta răbdătoare să vadă cu ce drept s-o fi oprit sătenii ei pe la ea. Stăteau săracele gospodine, şi-şi tot lungeau vorba în fel şi chip poate or fi poftiţi să intre, dar, cum am mai spus n-avea noroc …
Cînd se întorcea din străinătate pe mai mult timp, nu se odihnea cît ar fi trebuit dar dis-de-dimineaţă ieşia şi pleca la muncă în cîmp pentru a-şi prelucra ogoarele.
Dar ce folos, oricum ea nu reuşea să strîngă roada, o strîngeau rudele care totodată o şi folosseau., sau altcineva mai apropiat.
Îi era greu dar se descurca, de multe ori îi venea fel şi fel de gînduri prin minte de multe ori chiar nu mai avea cheful de a trăi, dar cu gîndul la copii totul revenea la normal. Orice nu s-ar fi întîmplat, ea se gîndea spre binele copiilor, o singură întrebare o măcina:
– De ce viaţa e atît de crudă? De ce soţul ei e atît de pervers?
De multe ori sse întîmpl să-şi viseze soţul că se întoarce acasă, dar ea nu credea în superstiţii aşa că spunea că sunt aiureli, spunea că poate se gîndeşte prea mult, de ce a plecat, poate şi din această cauză. Anii treceau, pentru ea viaţa dintr-o parte era mai uşoară, din alt punct de vedere îi era mai greu, şi anume atunci cînd copiii se căsătoriseră şi aveau şi ei copii la rîndul lor. După ce se căsătoriseră toţi, ea vînduse casa şi plecă cu traiul la fiul cel mai mic. Toţi copii erau prin diverse ţări, căci acolo se restabilise cu traiul, acolo s-au şi căsătorit.
Bunătatea de care ădea dovadă nu i-a ajuns nici atunci cînd s-a bărbatul ei acasă.
El totuşi s-a întors dar în zadar …
Viaţa pe care şi-o închipuise el că o va trăi alături de copii şi soţia care-i fusese fidelă, nu mai era acea de acum 20 de ani.
A rămas ca un stan de piatră cînd a auzit de la vecina lui, că aceasta nu mai este locuinţa sa, că nici un copil, ba chiar mai mult, nici soţia sa nu este în sat.
Copii au auzit că el îi caută, dar nici nu aveau de gînd să se răspundă cu tatăl lor. A venit acum cînd ei nu mai au nevoie, a apărut atunci cînd sunt şi ei la rîndul lor părinţi.
„Cel mai mare zicea:
Acum la bătrîneţe
Iată-l vine prin ospeţe
Se-nchină la fiecare
Să-l primim în casă iară
Măritate şi-nsuraţi sunt toţi
Ce vei spune oare la nepoţi?
Este-o vorbă din popor
Nu-ntorci apa la izvor
Ai venit acasă tîrzior
Cine-a crede că ne este dor
Pentru noi eşti un străin
Frunză amară de pelin”.
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Foarte receptive au fost colegele noastre bibliotecare de la filialele „Ovidius”, „A.Mickiewicz”, doamnele Viorica Morari și Elena Mihailov, care au fost în juriu. Copiii au știut bine conținutul cărții datorită faptului ca la runda trecută nu au putut participa, deoarece erau numai două echipe. Ei știau cărtea în cele mai mici amănunte. Dragostea de pisicuțe și cățeluși i-a mobilizat pe toți s-o citească, să facă desene, să însceneze fragmente.
BIBLIOTECA MARAMUREȘ 