Emilian Galaicu-Păun & Cenaclul „Magia cuvântului”


Întâmplător sau nu, ziua de 20 martie este recunoscută în lume prin două evenimente: Ziua Francofoniei şi Ziua Mondială a Fericirii. Ziua imediat următoare este proclamată Ziua Mondială a Poeziei.

Emilian Galaicu-PaunOr, densitatea acestor evenimente la „metru patrat” de timp pare să fi cerut de la sine şi o activitate pe măsură, ceea ce s-a şi realizat, deoarece ieri după-amiază, în incinta bibliotecii noastre, a avut loc o manifestaţie deosebită, care a contopit valorile a toate trei sărbători.

Vorbim despre vizita mult-aşteptatului scriitor şi traducător Emilian Galaicu-Păun, care a constituit parte din proiectul cenaclului „Magia cuvântului”, iar evenimentul a putut fi organizat în cooperare cu poeta Victoria Fonari, care a fost şi moderatoarea activităţii.

Absorbiţi de încântare faţă de acest poet, prozator, critic literar şi traducător, cei prezenţi l-au ascultat cu cea mai mare atenţie, interacţionând cu întrebări, opinii, interpretări.

Una din cele mai „înrăite” admiratoare – Mihaela Motruc – a venit cu un cadou foarte special şi personalizat, un portret al scriitorului, care, să recunoaştem, a fost pe placul lui. Anastasia Bancu, o altă participantă, a venit cu un recital al poemului „Levitaţie (din umbră)” al autorului vizat.

Ce s-a discutat? S-au pus în discuţie mai multe aspecte literare şi artistice, dat fiind faptul că atât scriitorul, cât şi audienţa, au fost persoane (de ce nu, chiar personalităţi) care gândesc multilateral şi multiaspectual, deoarece marea majoritate erau elevi de la Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” şi printre ei se aflau studente de la Facultatea de Litere USM.

Începând cu discuţii asupra recentului volum de poeme „A-Z. best”, volum apărut cu mari insistenţe şi cu mici (dar importante) pretenţii de structurare şi organizare, poetul a trecut, pe rând, printr-o serie de subiecte de dezbatere care au confirmat (a câta oară!) intelectul înalt, gândirea şi viziunile nonconformiste, care au avut priză la public.

Câteva idei considerâm că vor avea continuitate prin cei care le-au prins, de exemplu: „Ce vrem (aşteptăm) de la literatura pe care o citim?”, faptul că avem opţiunea de scriere, dominantele şi accentele scrierii, raportul (şi decalajul) dintre opera de artă şi public, dimensiunile (non)-literare ale opereri, axul / generatorul / motorul unei lucrări artistice etc.

Acestea au fost nucleele discuţiilor şi dezbaterilor iniţiate şi susţinute de către scriitorul Emilian Galaicu-Păun şi membrii cenaclului „Magia cuvântului”.Activitatea s-a sfârşit şi nu s-a sfârşit. Au mai rămas multe de spus.

Dar acestea le-am lăsat pentru o viitoare vizită, pentru a nu epuiza feeria momentelor în care ne-am aflat împreună cu Emilian Galaicu-Păun.

Titus Ştirbu: „Cartea e oglinda vieţii…”


Parcă mai ieri boboceii din clasa I pentru prima dată au păşit pragul şcolii şi îngesuindu-se aşteptau să primească în dar primul lor manual – abecedarul, dar iată că prea repede a sosit timpul cînd trebuie să-i spună „Adio”, să-şi ia rămas bun de la paginile cu litere. Acest moment este mult aşteptat de elevii clasei I de la Şcoala Primară Nr. 88 din sectorul Centru, planificat pentru acest sfîrşit de martie. Ca să se generalizeze cele studiate şi mai ales deoarece au mai descoperit copiii zilele acestea că există un Titus Ştirbu care are poezii despre fiecare literă şi chiar despre  fiecare cifră şi-au dorit să-l cunoască, să asculte din poeziile lui. Colaboratorii bibliotecii „Maramureş ” au hotărît să organizeze o întîlnire a copiilor cu scriitorul, şi, cum autorul a fost de acord, iar elevii de la şcoala Nr.88 sunt prieteni buni cu cartea, nu au aşteptat o aniversare ori o altă dată din biografia scriitorului şi întîlnirea a avut loc.

Titus Ştirbu, scriitor şi parodist cu haz, a dăruit elevilor o sărbătoare, din primele clipe  venind cu glume şi ghiduşii. Întrebînd ce clasă sunt, le-a spus că el în clasa I nu a fost, ci a trecut direct în clasa a II, ceea ce elevii nu au crezut, poate doar cîţiva, a fost desigur o glumă. E interesant modul ales de scriitor pentru a se prezenta.

„Dragii mei sunt foarte multe profesii cum ar fi profesia de învăţător, medic, educator, bibliotecar, etc, cum au, bunăoară, şi părinţii voştri, au un serviciu, o îndeletnicire, o ocupaţie. Există oameni care scriu cărţi. Uite toate cărţile acestea au un autor, sunt scrise de cineva. În Moldova există mulţi scriitori care scriu cărţi pentru copiii de vîrsta voastră. Iată eu sunt un aşa scriitor, am scris 33 de cărţi, adresate cititorului de la grădiniţă şi din clasele primare. Cu părere de rău în biblioteci veţi găsi doar 2/3 cărţi, căci aşa e în ţara noastră, fiecare scriitor îşi publică cu puterile proprii cărţile, iar în biblioteci ajung puţine, unele donate de scriitor.”

Scriitorul şi-a prezentat rînd pe rînd cărţile: Pomul cu litere, ABC, Sub o geană de pădure, Omul casă-şi construieşte, Iăpuraşul leneş, Vreau să fiu pasăre vorbind despre fiecare, ca despre copii săi şi lecturîndu-le poiezii şi povestiri, toate scrise cu suflet, captivant,cu dragoste de tot ce ne înconjoară şi pe un ton glumeţ. Scrie despre om, floare, pasăre, animal, arbore,muncă sau joacă, despre tot ce este legat de frumoasa lume a copilăriei. Vorbind despre eroii mult îndrăgiţi de copii Păcală şi Tîndală, autorul a propus copiilor să asculte o poezie despre Păcală, dar nu a reuşit să citească decît primul vers că a fost întrerupt de un elev, care şi-a exprimat dorinţa să o recite el, deoarece special pentru întîlnire a pregătit-o. Titus Ştirbu a fost desigur impresionat şi a oferit cuvîntul copiilor, fiecare recitînd din versurile scriitorului. A fost o bucurie pentru scriitor să afle că elevilor le plac poeziile lui, le-a spus că le scrie cu grijă anume pentru ei şi i-a îndemnat să înveţe bine limba română, să o vorbească corect. Scriitorul a aflat de la unul din copii că ar fi fost coleg de universitate cu bunica lui, de la care ar fi vrut să afle şi cine este bunica, dar copiii sunt copii, cunosc doar prenumele bunicilor. Un alt elev i-a împărtăşit că are bunici în satul Cenuşa, Floreşti, satul de baştină al scriitorului, dar şi acesta le ştie doar prenumele. Au aflat elevii multe de la scriitor, cum îşi scrie poeziile, cum găseşte rimele şi că îşi iubeşte cărţile pe toate deopotrivă şi nu ar putea spune care îi este mai dragă.

Ca fiecare om, a fost şi Titus Ştirbu copil şi a făcut  pozne în copilărie, şi a spus şi el minciunele. Au solicitat elevii ca să le povestească o întîmplare mai haiosă din copilărie.

 

„Într-o dimineaţă de vară, îmi dă mama cinci ruble şi mă trimite  să cumpăr nişte cireşe din Grădina Boierului, aşa se numea o vale din preajma satului vecin, unde era o livadă de cireşi. Dacă voiai să cumperi cireşe, îi plăteai paznicului şi el îţi indica un copac de unde să culegi.

În livadă era forfotă mare, lumea culegea, se împroşca cu sîmburi, rîdeau şi glumeau…Eu am căutat paznicul şi fiindcă nu l-am găsit, m-am urcat într-un cireş alb şi mi-am umplut o căldăruşă, apoi în unul  de cireşe amare şi am umplut-o şi pe cealată şi hai acasă. Cînd să ies din livadă iată şi paznicii:

–       Ei, băieţaş, ia stai! De unde eşti?

–       Din Cenuşa, zic eu îndesat ca să nu vadă că m-am speriat.

–       Şi cine ţi-a dat voie să culegi cireşe?

–       Paznicul! zic eu şi mai sigur.

–       Care paznic? Noi suntem paznicii.

–       Da el a spus că tot îi paznic. Şi i-am dat cinci ruble, pe care mi le-a dat mama să cumpăr cireşe, mi-a arătat copacii din care să culeg.

–       Cum arăta el? Se aplecă spre mine unul, intrigat.

–       Păi, fac eu, chibzuind ce să spun, arăta aşa cam ca mata de înalt, numai că era în cămaşă roşie şi cu mînecile suflecate.

–       Lasă că-l găsim noi acuş, tu megi acasă de du-i mamei cireşele să-ţi facă dulceţi.

Eu am luat-o repejor spre casă, iar mergînd mă gîndeam, că bine am mai născocit-o cu cămaşa roşie – la cules mai toţi bărbaţii erau în cămăşi roşii, ca să nu se vadă petele de cireşe.”

 

Iată aşa minciunele spunea Titi cel mic, iar cînd s-a făcut nenea Titus, a început să le trecă în cărţile sale, pe care le citesc cu plăcere acum copiii.

Le-au plăcut nespus copiilor glumele domnului scriitor şi l-au invitat să vină la sărbatoarea lor, ca să asculte şi dumnealui din fanteziile şi încercările lor creative.

La rîndul lui autorul le-a mulţumit pentru invitaţie, pentru întîlnirea plăcută şi le-a dăruit cîte o catre, în care a scris cîteva cuvînte pentru  fiecare.

 

 

 

 

Există cuvinte sub cuvinte… : interviu cu Leo Butnaru


Uneori mi se întîmplă

că în loc de  numele ţării mele

scriu sau rostesc exclamaţia! Ah! O fac

cu mai mult sau mai puţin suflet – exact  cît încape

în exclamaţia! Ah! (de dragoste sau durere

uimire  sau nedumerire

satisfacţie sau uşoară putrefacţie a poeziei patriotice).

(CORP (ŞI SUFLET) DE LITERĂ)

Cu aceste versuri ale scriitorului Leo Butnaru, a început întîlnirea de suflet din data de 18 februarie a.c. organizată pentru elevii de la Liceul „Litterarum” din sectorul Centru. Domnişoara  director (şi moderatorul activităţii) a prezentat autorul ca făcînd parte din elita intelectualilor basarabeni, care nu au cedat în faţa violenţelor istoriei, o persoană remarcabilă a literaturii nu numai din Moldova dar şi de dincolo de Prut, important prin scrierile sale de poezie şi proză. Creaţiile sale oferă imaginea unei creaţii bogate şi variate, scrise cu nerv şi luciditate, mizînd cu prioritate pe idee, pe simbol şi semnificaţie, pe actul intelectual de calitate.

Scopul nostru a fost promovarea scriitorilor contemporani. Drept obiective pentru realizarea acestui scop ne-am propus:

– familiarizarea elevilor cu opera scriitorului;

– prezentarea unor date bibliografice;

– încurajarea participanţilor să devină cititori activ ai bibliotecii.

A urmat enumerarea primelor publicaţii, operelor mai valoroase şi a ultimelor succese: poeme, proza, eseuri, jurnale, dialoguri prezente în colecţia bibliotecii: Ultima călătorie a lui Ulysse (1997); student pe timpul rinocerilor (2000); Lamentaţia Semiramidei (2000); Arlechinul şi delfinul (2001); Lampa şi oglinda (2002); Sfinxul intinerant (2004) ş.a.

Toate aceste informaţii pot fi găsite pe Google, Wikipedia, Blogger (leo-butnaru.blogspot.com), şi desigur în cărţile autorului şi în cele despre autor. Dar există lucruri care doar de la autor le putem afla şi Leo Butnaru a fost bucuros să-şi amintească copilăria, anii de şcoală, timpul pe cînd era student, amintiri din viaţa de familie etc. Putea vorbi la nesfîrşit despre cărţile sale în care pune atîta suflet, despre stilul său concis, laconic, cu idee şi sentiment, despre munca deloc uşoară a scriitorului. Leo Butnaru a răspuns cu plăcere la întrebările adresate de elevi:

– La ce vîrstă v-aţi îndrăgostit pentru prima dată?

– La o vîrstă foarte mică, ca majoritatea copiilor, la grădiniţă, apoi la şcoală, dar nu mi-am împărtăşit sentimentele. Aveam unele defecte de vorbire, care şi acum le am şi aceasta mă oprea.

Cui a-ţi dedicat prima carte? Şi dacă mai aveţi cărţi cu dedicaţii, cui sînt dedicate?

Am dedicat-o mamei, apoi urmează un jurnal dedicat soţiei. Acest jurnal l-am scris în timpul unei călătorii în Crimeea, cînd era să mă rătăcesc împreună cu soţia în munţi, de aceea l-am dedicat Zenoviei, soţiei mele. Dar dacă stau şi mă gîndesc aş fi putut dedica mai multe cărţi persoanelor care m-au influenţat sau m-au inspirat să scriu.

Ce tip de literatură citiţi?

– Citesc foarte mult, citesc operele altor scriitori, citesc teologie, astronomie, din ştiinţele naturale… De fapt pot să citesc orice mă frămîntă la momentul dat.

Ce scriitori din literatura clasică preferaţi să citiţi? Dar din literatura universală, aveţi o operă anume care v-a impresionat?

Din clasicii noştri aş numi pe mulţi. Pe V. Alecsandri, de exemplu, îl citeam în copilărie, cărţile lui le aveam acasă, la părinţi. Pe M. Eminescu şi I. Creangă     i-am descoperit mult mai tîrziu, aşa erau vremurile şi ceea ce se interzicea nu putea fi uşor de găsit. Pe Coşbuc, Sadoveanu i-am citit tot mai tîrziu, îmi plac poeziile lui Minulescu, Macedonschi, Arghezi, îl citesc cu plăcere pe Caragiale. Pot să recunosc că unele poezii de ale mele au ceva în comun cu opera lui Minulescu.

Din literatura universală nu pot numi doar un scriitor, de teamă să nu-mi scape cineva şi în aşa mod nedreptăţidu-l. Sînt multe opere bune, foarte multe.

– Puteţi numi scriitori  de la care v-aţi inspirat?

– Cred că m-am inspirat din literatura modernă, dar nu pot spune că nu am luat nimic din cea clasică. Din toate luam cîte ceva. Dar am adus şi un suflu, mai special, nou în literatură: versul alb, versul liber. Sînt un om al libertăţii în literatură. Cineva chiar mi-a reproşat că nu aş putea scrie versuri cu rimă şi am scris, şi sînt destul de reuşite.

– Aveţi o pasiune pentru Matematică, a-ţi încercat să screţi o poezie în limbaj matematic?

– Cifrele sînt frecvente în poeziile mele, în titlurile cărţilor, dar de fapt eu deseori spun că cifrele nu sînt decît jocuri de cuvinte.

– Iubiţi literatura fantastică?

Da şi am nuvele fantastice. M-a influenţat era electronicii, a calculatoarelor,  m-au tentat întotdeauna temele acestea ale timpului, dar ceea ce se scrie trebuie să fie credibil şi interesant.

A-ţi scrie o carte care ar putea fi ecranizată?

Cred că da, dar sînt convins  că unele din cărţile care le  am deja pot fi ecranizate. Se întîmplă lucruri interesante în cărţile mele.

Acestea au fost doar cîteva din întrebările adresate autorului de către elevi.

Leo Butnaru a arătat copiilor poze cu casa părintească, părinţii, prietenii, familia şi colegii de breaslă. A citit cîteva poeme şi poezii pentru copii.

Elevii la rîndul lor au mulţumit scriitorului şi i-au oferit în dar cartea lor Dansul literelor, editată la Chişinău în anul 2010. Aici fiecare elev a lăsat pe hărtie un vers, o poezie, un text sau un gînd, care va rămîne mărturie vie a trecerii lor prin şcoala cuvîntului. Leo Butnaru a promis că va lectura cartea, iar la o altă întîlnire îşi va spune părerea despre cele citite. Rămîne doar să aşteptăm o altă întrevedere cu scriitorul.