Pe culmile alegoriei sociale. „Scrisoare mareşalului” de Nicolae Esinencu


Aţi încercat vreodată să descrieţi în cuvinte uimirea unui om cu rădăcini rurale? Să o reflectaţi în cea mai veritabilă splendoare? Să o degustaţi apoi şi să-i simţiţi gustul amar, dar atât de plăcut? Ei, bine, dacă aţi încercat sau nu, e timpul să vedeţi cum transformă scriitorul Nicolae Esinencu trăirile în cuvinte şi cuvintele în trăiri în volumul de proză scurtă „Scrisoare mareşalului”.

Talentul de „copil teribil”, care se joacă cu cuvintele şi intuieşte combinaţii deseori „trăsnite” a fost observat înca din versurile sale, dar prozatorul din el a protestat, se pare, aşa încât scriitorul nu s-a putut limita doar la atât. Aşadar, savuraţi din plin umorul, pe alocuri mai delicat, dar în mare parte trăsnit, mişcările interioare ale personajelor, viciile şi soluţiile lor propuse de Esinencu.

Volumul se deschide cu o povestire halucinantă – „Eclipsa”. Aici copilul şi maturul se bat, amintirile şi nălucirile se împletesc, realitatea cu greu pătrunde în această încleştare şi de aici şi teribilismul unei încordări ce atinge culmile. Eclipsa – doar un pretext de scriere, de evadare în imaginaţie, de tresărire şi exaltare psihologică.

Este interesantă portretizarea femeii, dat fiind faptul că femeia esinenciană este alta decât o întâlnim la alţi scriitori de genraţie. Din povestirea „Eclipsa” se întrezăreşte o figură bine ancorată în realitatea secolului trecut, o decăzută pe deplin îndreptăţită. În „Amara” se conturează femeia, căreia societatea i-a dat generic atributul de „puternică” – femeie puternică. Sună tare, desigur. Dar în spatele acestui atribut se ascund o mulţime de trăiri, tresăriri, amorţiri, e departe de ceea ce s-ar presupune, departe de indiferenţă. Simpatia pentru femei este regăsită şi în „Femeie pentru toate timpurile” – cu o putere de alt soi, rezumată mai degrabă în faptul că se vede nevoită să-şi suporte bărbatul nesuferit. Jocul dintre soţ şi soţie este foarte amuzant, dar dincolo de amuzament, puteţi observa un tragism aspru, ce loveşte în destinul femeii, care ar fi fost un ideal. Or, sintagma „pentru toate timpurile” din titlu ar putea fi uşor înlocuită cu „pentru toate ocaziile”. Această femeie, alături de celelalte două amintite anterior, dă dovadă de un act de eorism în societatea noastră.

Aici se alătură şi celelalte, din alte povestiri incluse, două exemple concludente se regăsesc în „Tunul de lemn” şi „La furat bărbaţi”. Ultima invocă un caz particular, care din start se remarcă prin ironie care se metamorfizează într-un sarcasm dramatic. Un anturaj învăluit numai de femei face ca acestea să fie capabile şi la cele mai disperate acţiuni. Ele sunt, mai degrabă, nişte femei-bărbaţi, sau poate chiar femei care întrec ceea ce ar presupune un bărbat. Totodată se face aluzie la situaţia care ar putea să aibă loc în condiţiile în care pe glob se atestă o „insuficienţă” de bărbaţi, poevstirea fiind o alegorie a situaţiei respective. În „Tunul de lemn” se face referinţă la femeia lovită de soarta războiului, rămasă gospodină în casa soţului (pe care îl aşteaptă cu mare speranţă) împreună cu socrul. Păţaniile prin care trec cei doi dau dovadă de mare curaj şi cutezanţă, iar femeia este egalată, în acest caz, cu bărbatul.

Bătrânii – un caz aparte în opera lui Nicolae Esinencu. Este o opţiune bine argumentată, deoarece scriitorul reabilitează imaginea bătrânului, alături de cea a femeii. În „Tunul de lemn” s-a văzut un model de bătrân care luptă până la ultima suflare pentru dreptatea sa. Acesta reprezintă însă cazul de culminaţie, un ideal, care se estompează în nuvela „Scrisoare mareşalului”, unde accentele cad pe alte dominante, marcate puternic de realităţile timpului. Deşi se remarcă un caz aproape banal în sine, comportamentul crunt adeveresc văicărelile bătrânului, care în marea sa disperare şi dezamăgire, îi adresează o scrisoare mareşalului. Nu cere nimic, doar să se uite ce se petrece în afara cercului strâns al mai-marelui său. Dramatismul se amplifică pe tot parcursul lecturii, iar culminaţia este marcată de cele mai profunde şi mai contrastante trăiri.

De un exotism local, scriitura lui Nicolae Esinencu a fost nedreptăţită de critica naţională. Deşi a stârnit mereu reacţii explozive, acestea au marcat doar momentul de apariţie, deoarece întreaga operă a lui Esinencu a fost abordată foarte puţin în comparaţie cu talentul său. Un rebel din fire, acest scriitor rămâne să-şi etaleze teribilismul artistic încă multe generaţii înainte, şi va stârni aceleaţi reacţii de fiecare dată. Lectură plăcută celor care îi vor savura opera plină de pozne!

 Diana Ungureanu, 

masterandă  la Facultatea de litere, USM

CITITORUL DIN PEȘTERĂ de Rui Zink


Imaginați-vă o lume fără televizor. Și fără computer. Și fără mașini, și fără nicio comoditate cotidiană. V-ați imaginat? Acum imaginați-vă că sunteți într-un loc, unde sunt o mulțime de cărți. V-ar tenta să le citiți pe toate?

Cam în așa situație a fost plasat eroul principal din mini-romanul lui scriitorului portughez Rui Zink „Cititorul din peșteră”, care dintr-un băiețandru de cartier a devenit scriitor datorită unui intelect superior. Nu intelectul baiatului, ci al lui Anibalector (Animal Lector). Cine este acesta? Aflați din cele ce urmează.

Într-o manieră accesibilă, organizat într-un cadru de poveste, scriitorul îl plasează pe un puști în diverse peripeții, din care acesta iese ca să intre în alta și mai neașteptată. Totul începe atunci pe vremea când eroul nostru era un puști care, în virtutea conflictelor de familie, devine un hoțișor de târg, intrând într-o gașcă. Ceea ce îl determină forțat să se aventureze este o trupă de gardieni, care urmăresc un hoș, iar imaginația și conștiința tâlhărașilor sunt atât de bine dezvoltate, încât cred că anume ei sunt dați în urmărire. Fiecare se ascunde unde nimerește, iar personajul nostru ajunge tocmai pe un vas maritim. De aici începe adevărata aventură.

În aceste condiții, baiatul este descoperit, luat în comanda corabiei și află că echipajul, ghidat de căpitanul lor, pleacă în căutarea unui anume Anibalector – un monstru care are patima cititului. Incredibil, nu? Trecând prin diverse încercări, eroul se trezește într-o peșteră după o furtună pe mare. Aici face cunoștință cu un alt erou, destul de ciudat la înfățișare, dar cu o inteligență fenomenală. Este vorba de Anibalector, animalul cititor, cel vânat de colegii de echipaj. La început cu spaimă, dar apoi cu o îndrăzneală care se transformă în plăcere, tânărul întră în contact cu animalul, ba chiar îi devine prieten de lectură. În acest timp, băiatul reușește să citească, la început de nevoie, apoi din curiozitate, o mulțime de cărți recomandate de noul său prieten, începe să guste din fructul cunoștințelor și asta începe chiar… să-i placă!

Catalogată de critică drept o parabolă a contemporaneității, nu ne rămâne decât să fim de acord cu aceasta, cu mențiunea că este o parabolă a lectorului contemporan. Ciudată remarcă, dar totuși cu un adevăr incontestabil, în ziua de astăzi doar lipsa tehnicii poate să-l mai pună pe om în raport cu lectura. Totuși rămâne să sperăm că biblioteca este acea peșteră în care orice om-lector poate să vină oricând să-și alimenteze foamea de cunoaștere în cel mai benefic mod.

Până la acest moment, „Cititorul din peșteră” rămâne a fi una din cele mai valoroase, mai didactice și mai accesibile cărți, care deschide lumii nu o perspectivă de cunoaștere, ci mai degrabă un tablou al actualității, fiind un depozit intertextual de mare importanță. Prin acest minunat roman veți descoperi ceea la ce omenirea a început să închidă ochii, veți descoperi marile cărți ce orice om trebuie, aproape este obligat, să le citească.

Dacă v-ați adresa cu întrebarea „ce carte să citesc?”, v-aș răspunde cu cea mai mare siguranță – „Cititorul din peșteră”! Această șansă lecturală nu trebuie să fie ratată de nimeni!

Diana UNGUREANU,

voluntară la biblioteca „Maramureș”

Cianură pentru un surîs / Bună seara Melania de Rodica OJOG-BRAȘOVEANU


Dacă cauți o carte ca să te distrezi, o lectură de plăcere, care nu cere efort mare – aceasta este cartea. Am citit-o dintr-o răsuflare cu pași repezi, aș spune. Ca stil și subiect, factura artistică mi-a amintit romanele polițiste ale Agathei Christie.

Personaje decupate din realitate foarte firești, doar Melania este ciudată și nostimă. Nu poți bănui ce minte lucidă ascunde. Cartea ei de vizită – casnică, văduva unui modest funcționar din Ministerul de Finanțe, o femeie lipsită de interes, bleagă și copilăroasă –  înșală. Jonglează cu lacrimi și cu zîmbetul ei șters pentru a-l induce în eroare pe maiorul Cristecu. Este foarte stăpînă pe sine, calmă, liniștită. Personajele cărții, fără să vrea, devin complicii unei crime, iar unii dintre ei, treptat, și victime. Numai Melania Lupu rămîne senină. Ea este regizorul, dar nu și criminalul, camuflează crimele, fără să știe criminalul, realizînd în ecest sens performanțe fantastice.

Marina CASAP

ÎNTREABĂ-MĂ ORICE de Mihaela Rădulescu


O carte minunată. O carte plină de farmec și suavitate. O recomand tuturor, nu doar femeilor, ci celor care vor să știe cît de sinceri sînt.

„Nu e un test psihologic, nu e o carte de citit pagină cu pagină, ca un roman, cu nerăbdarea de a ajunge la final. O poți deschide zilnic, la întîmplare, poposind, ca pe o bancă în parc, la fiecare întrebare inedită, la fiecare întrebare pe care nu ți-a pus-o nimeni, niciodată, respirînd aerul curat al sincerității. Cine își răspunde onest și abrupt lui însuși este cel mai cîștigat… Nu știu cît de pregătiți suntem să auzim răspunsurile limpezi ale altora, dar știu cît de stăruitoare poate fi uneori o întrebare și cît de multe schimbări poate provoca un răspuns.“ (Mihaela Rădulescu)

Pornind de la convingerea ca „semnul intrebării este semnul evoluției”, această carte este o invitație la autocunoaștere, autoarea punînd la dispoziția cititorilor peste 400 de „motive” de autoreflecție. O carte interactivă, inițiată de autoare, dar a cărei lectură poate avea tot atîtea „chei” pe cît este de variat numărul cititorilor: sub fiecare dintre cele 425 de întrebări din volum există spațiu pentru formularea răspunsurilor de către cititori.

Un proiect editorial care, în final, se transformă într-unul personal. „Cînd am vrut să devin scriitor, nu mi-a dat prin cap să scriu despre mine, mai ales după ce am fost atît de mult timp (și în atîtea chipuri în care atît de rar mă regăsesc)…(Mihaela Rădulescu). Am vrut pur și simplu să născocesc povești, să deschid subiecte banale, dar să le dau strălucirea din ochii cititorului care se regăsește în ele. Nu m-am dus nici la capătul lumii, nici la marginea înțelesurilor pentru a scrie, ci am preferat calea simplității. Îmi place să scriu despre iubire, pentru că e tema oricărui suflet frumos. Îmi place să pun în încurcătură cititorul cu apucăturile îndrăznețe ale personajelor mele, pentru că astfel îl fac să viseze. Cred enorm în capacitatea de a visa, mai ales cînd viața încă nu ți-a dat tot ce i-ai cerut. Lumea despre care scriu este lumea în care mă simt cea mai liberă ființă și primesc în ea pe oricine are fiori de arcuit și dorințe de încărcat.” (Mihaela Radulescu).

Săptămâna asta am răspuns la întrebările Mihaelei Rădulescu, deși cartea am citit-o cu cîteva luni în urmă. Au fost întrebări la care m-am angajat să răspund sincer. Pe lângă acele zeci de întrebări formulate cu stricteţe de autoare, am descoperit şi câteva frânturi din istoriile de dragoste a unor femei care le pot lua ca nişte lecţii de la cursul de iubire, facultatea viaţă.

Mi-a plăcut foarte mult cartea, e un exercițiu de sinceritate…

Iată cîteva fragmente care au menirea să vă incite! Lectură plăcută!

      Când cei din jurul tău nu mai ştiu să-ţi facă bucurii, poate fi un semn că tu ai uitat, la rându-ţi, să-i bucuri. Ştim să facem lucruri complicate, cu mâinele sau cu creierul, ştim să facem lumea să meargă rapid înainte, dar câţi putem să facem măcar un om să zâmbească?

      N-am învăţat toate lecţiile din manual, dar am priceput, cândva, că a trăi mereu cu panica de a fi înşelată este mult mai dezavantajos decât să trăieşti liniştită, plină de pasiune şi iubire, până unde se poate…

      Când ne iubim bărbatul cu sufletul întreg, rareori putem renunţa la el doar pentru că a fost lipit de trupul altei femei. Trecem, ca printr-un ritual instinctiv, prin toate stările de suferinţă şi respingere, dar, la capătul lacrimilor şi al frământărilor, iertăm şi mai încercăm o dată să construim puntea fericirii în doi.

      E rău când nu înţelegi unde ai greşit şi ce anume l-a făcut să uite şi de intimitatea voatră construită temeinic şi în bucurie… Este şi mai rău când simţi că nu mai e fericit cu tine nu pentru că tu greşeşti undeva, ci pentru că el are mereu variante, posibilităţi, caută, vânează, îşi încearcă norocul bărbăteşte, fără urmă de moralitate sau corectitudine faţă de tine.

      Iubirea este minunea din viaţa fiecărei dintre noi, este zâmbetul nostru cel mai senin şi strălucirea de stele din ochi. Da, exact poezia asta, mai profundă sau mai naivă, o simţim până în adâncul sufletului atunci când ne îndrăgostim. Iar când se duce naibii totul, plecăm şi noi în călătoria asta obligatorie şi absurdă- dar, cumva, găsim soluţii să fim din nou iubite. Dacă e adevărat că pentru fiecare femeie există bărbatul potrivit, atunci nu mă îndoiesc că-l veţi găsi.

      Nu poţi să-ţi întrebi iubitul de o sută de ori pe zi „mă iubeşti?”, decât dacă asta e convenţia de alint a cuplului vostru-altfel devine agasant, chiar şi pentru cel mai sensibil suflet de bărbat, cred… Nu poţi să-ţi trăieşti viaţa ca pe o scenă, aşteptând ca toţi cei importanţi pentru tine să fie un public care ovaţionează fiecare întreprindere a ta. Dar poţi să te sprijini pe complimente, pe vorbe frumoase, pe sentimente puternice şi pozitive, ca să nu oboseşti îndoindu-te de tine…

      Femeia pe care tocmai vrei s-o întrebuinţezi a fost făcută din iubire şi de aceea nu poate funcţiona fără acest combustibil. Ai grijă să-i faci mereu plinul. Dacă o iei în braţe, nu uita să repeţi constant gestul. Reacţionează la fel de minunat la săruturi şi mângâieri, ba chiar la cuvinte calde şi simple.

      Nu lovi niciodată o femeie, căci vei înceta să mai fii bărbat şi vei deveni o jigodie, chiar pentru copii tăi.

      Femeile, chiar cele mai sofisticate, au bucurii dintre cele mai simple- o floare, chiar şi una sălbatică, le dă atâţia fiori cât un bărbat nu poate înţelege… Măcar o dată, într-o zi oarecare, din banalul motiv ca ţi-e dragă… joia asta, nu uita să-i duci o floare, poate chiar cea care-i place ei, nu cea pe care ai găsit-o la colţul străzii…

      Nu uita niciodată că femeia are nevoie să-i spui cât e de frumoasă, cât îţi e de dragă şi cât de tare-ţi lipseşte. Pe ea, cuvintele calde o fac şi mai frumoasă, iar faptele frumoase o fac şi mai caldă… Cu atât de puţin, poţi face atât de multe, în primul rând pentru tine.

      Ascult-o când vrea să te întrebe, când încearcă să te cunoască şi să te înţeleagă – atunci iubeşte cel mai mult, deşi pentru tine pare invers în acel moment.

      Unele emoţii puternice nu pot fi păstrate intacte decât întorcându-le spatele, ca în faţa unui peisaj ameţitor de frumos. Nu-l poţi aprecia la fel decât căutând altul, părăsindu-l cu bucurie că ai primit un dar, nu că te-ai desprins dintr-un loc…Următoarea ta reuşită e sigur mai captivantă decât cele pe care le-ai tezaurizat deja…