Secolul uitării: între tragic şi comic


Rafturile unei biblioteci, nu conţin numai literatură beletristică sau cărţi plictisitoare precum dicţionarele şi manualele de specialitate, sau enciclopedii de tot soiul… ar fi mult prea comun, să recunoaştem. Incitant este momentul în care găsim ceva pe cât de pragmatic, pe atât de captivant şi vesel cum ar fi, de exemplu, cartea lui Tom (…ăăă…) Friedman (dacă ar fi să reproduc autorul de pe copertă) – „1000 de momente ale uituceniei (din care ne-am amintit doar 246)”.

978

Autorul activând şi ca producător de televiziune, a fost marcat în ceea ce priveşte scriitura sa, prinzând unele dintre cele mai interesante momente aflate tranşant la doi poli diferiţi: dramatismul (nuanţat destul de tragic) şi comicul societăţii noastre într-un proces continuu de evoluţie. Ca să nu lungesc mult vorba, întru-cât risc să uit ceea ce am avut a vă spune, voi începe cu o succintă descriere a cărţuliei pe care am descoperit-o.

Uitarea este un fenomen tot mai des întâlnit printre oamenii din toate ţările şi de toate vârstele. Banuiesc că şi vouă vi s-a întâmplat să nu vă amintiţi unde aţi pus cheile sau telecomanda, sau ochelarii (care sunt pe nas) sau pixul (pe care îl ţineţi în mână), sau nu vă puteţi aminti un nume al persoanei pe care tocmai aţi salutat-o şi aţi interacţionat într-o discuţie, sau vă stă „pe limbă” un cuvânt dar nu puteţi să spuneţi exact care sau… Ei, bine, situaţii sunt multe, să recunoaştem. Şi uneori nimenrim într-o stare destul de incomodă, chiar penibilă.

Să admitem că au fost situaţii şi mai penibile cauzate de uitucenie. Ba mai mult, acestea li s-au întâmplat tocmai unor personalităţi destul de celebre. Or, această carte enumeră tocmai momente penibil de amuzante ale celebrităţilor din toată lumea şi din toate timpurile, printre care cad sub incidenţă şi preşedintele Richard Nixon, actriţa Drew Barrymore, vestitul compozitor Ludwig van Beethoven, scriitorul Mark Twain,  fosta prima-doamnă a SUA Jackie Kennedy, Winston Churchill, producătorul Sam Goldwyn, compozitorul rus Aleksandr Skriabin şi mulţi alţi oameni politici, de ştiinţă, de artă şi de cultură.

Din fericire, aceste fapte de uitucenie devenite celebre au fost dozate cu destul umor, astfel încât plăcerea de a citi această carte este nemaipomenită. Citiţi această carte, mai ales atunci când vă pare că aţi nimerit în cele mai jenante situaţii şi veţi vedea că, vorba lui Negruzzi, au mai păţit-o şi alţii… şi mai deocheat 😉

Diana Ungureanu

CITITORUL DIN PEȘTERĂ de Rui Zink


Imaginați-vă o lume fără televizor. Și fără computer. Și fără mașini, și fără nicio comoditate cotidiană. V-ați imaginat? Acum imaginați-vă că sunteți într-un loc, unde sunt o mulțime de cărți. V-ar tenta să le citiți pe toate?

Cam în așa situație a fost plasat eroul principal din mini-romanul lui scriitorului portughez Rui Zink „Cititorul din peșteră”, care dintr-un băiețandru de cartier a devenit scriitor datorită unui intelect superior. Nu intelectul baiatului, ci al lui Anibalector (Animal Lector). Cine este acesta? Aflați din cele ce urmează.

Într-o manieră accesibilă, organizat într-un cadru de poveste, scriitorul îl plasează pe un puști în diverse peripeții, din care acesta iese ca să intre în alta și mai neașteptată. Totul începe atunci pe vremea când eroul nostru era un puști care, în virtutea conflictelor de familie, devine un hoțișor de târg, intrând într-o gașcă. Ceea ce îl determină forțat să se aventureze este o trupă de gardieni, care urmăresc un hoș, iar imaginația și conștiința tâlhărașilor sunt atât de bine dezvoltate, încât cred că anume ei sunt dați în urmărire. Fiecare se ascunde unde nimerește, iar personajul nostru ajunge tocmai pe un vas maritim. De aici începe adevărata aventură.

În aceste condiții, baiatul este descoperit, luat în comanda corabiei și află că echipajul, ghidat de căpitanul lor, pleacă în căutarea unui anume Anibalector – un monstru care are patima cititului. Incredibil, nu? Trecând prin diverse încercări, eroul se trezește într-o peșteră după o furtună pe mare. Aici face cunoștință cu un alt erou, destul de ciudat la înfățișare, dar cu o inteligență fenomenală. Este vorba de Anibalector, animalul cititor, cel vânat de colegii de echipaj. La început cu spaimă, dar apoi cu o îndrăzneală care se transformă în plăcere, tânărul întră în contact cu animalul, ba chiar îi devine prieten de lectură. În acest timp, băiatul reușește să citească, la început de nevoie, apoi din curiozitate, o mulțime de cărți recomandate de noul său prieten, începe să guste din fructul cunoștințelor și asta începe chiar… să-i placă!

Catalogată de critică drept o parabolă a contemporaneității, nu ne rămâne decât să fim de acord cu aceasta, cu mențiunea că este o parabolă a lectorului contemporan. Ciudată remarcă, dar totuși cu un adevăr incontestabil, în ziua de astăzi doar lipsa tehnicii poate să-l mai pună pe om în raport cu lectura. Totuși rămâne să sperăm că biblioteca este acea peșteră în care orice om-lector poate să vină oricând să-și alimenteze foamea de cunoaștere în cel mai benefic mod.

Până la acest moment, „Cititorul din peșteră” rămâne a fi una din cele mai valoroase, mai didactice și mai accesibile cărți, care deschide lumii nu o perspectivă de cunoaștere, ci mai degrabă un tablou al actualității, fiind un depozit intertextual de mare importanță. Prin acest minunat roman veți descoperi ceea la ce omenirea a început să închidă ochii, veți descoperi marile cărți ce orice om trebuie, aproape este obligat, să le citească.

Dacă v-ați adresa cu întrebarea „ce carte să citesc?”, v-aș răspunde cu cea mai mare siguranță – „Cititorul din peșteră”! Această șansă lecturală nu trebuie să fie ratată de nimeni!

Diana UNGUREANU,

voluntară la biblioteca „Maramureș”

Cianură pentru un surîs / Bună seara Melania de Rodica OJOG-BRAȘOVEANU


Dacă cauți o carte ca să te distrezi, o lectură de plăcere, care nu cere efort mare – aceasta este cartea. Am citit-o dintr-o răsuflare cu pași repezi, aș spune. Ca stil și subiect, factura artistică mi-a amintit romanele polițiste ale Agathei Christie.

Personaje decupate din realitate foarte firești, doar Melania este ciudată și nostimă. Nu poți bănui ce minte lucidă ascunde. Cartea ei de vizită – casnică, văduva unui modest funcționar din Ministerul de Finanțe, o femeie lipsită de interes, bleagă și copilăroasă –  înșală. Jonglează cu lacrimi și cu zîmbetul ei șters pentru a-l induce în eroare pe maiorul Cristecu. Este foarte stăpînă pe sine, calmă, liniștită. Personajele cărții, fără să vrea, devin complicii unei crime, iar unii dintre ei, treptat, și victime. Numai Melania Lupu rămîne senină. Ea este regizorul, dar nu și criminalul, camuflează crimele, fără să știe criminalul, realizînd în ecest sens performanțe fantastice.

Marina CASAP