TEMA PENTRU ACASĂ de Nicolae Dabija


Romanul prezentat este salutat de critici și solicitat de cititori: ”Romanul lui Nicolae Dabija e un model de limbă românească. Semn că și-n Basarabia se scrie bine, iar pe alocuri și mai bine decât se scrie la București sau Galați. Basarabenii nu trebuie să aibă complexe: marea literatură românească se scrie și la Chișinău, ca oriunde în Țară unde creează maestru. Dacă românii cumpără cu sutele de exemplare aceeași carte înseamnă că asistăm la o revoluție în domeniul cărții, care trebuie să ne bucure.” – Ion Lazu, prozator și poet român;

”Prin acest strălucit debut ca romancier, Nicolae Dabija se dovedește a fi un scriitor total și un model uman. Traducerea acestei cărți în limbi de circulație internațională l-ar aduce, după opinia noastră, în apropierea unui binemeritat Premiu Nobel, ceea ce ar fi o mândrie națională și o dovadă că literatura română nu vine cu firimituri la masa marilor literaturi ale lumii.” – Tudor Nedelceea, scriitor român;

”În anul 2010 în cadrul campaniei ”Chișinăul citește o carte”, care s-a transformat în ”Republica citește o carte”, a fost propus spre lectură romanul ”Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija. Cartea s-a bucurat de o solicitare deosebită, fiind împrumutată la bibliotecile din Chișinău de 17.572 de ori. În total, în republică, începînd cu luna aprilie, cînd a fost lansat proiectul, romanul ”Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a fost împrumutat de la biblioteci de peste 100 000 de ori, fiind cea mai citită carte de beletristică națională din ultimii zece ani.” – Elena Vulpe, directoarea Bibliotecii ”Onisifor Ghibu”.

Nicolae Dabija este un scriitor și istoric literar din RepublicaMoldova. Autor a peste 50 de volume de publicistică, eseuri, poezii (unele traduse şi editate în SUA, Italia, Federaţia Rusă, Ucraina), a ciclului de manuale de istorie “Daciada“ pentru clasele I-IV și a unui manual de literatură română pentru clasa a IV-a. Este directorul săptămânalului Uniunii Scriitorilor dinMoldova”Literatura și Arta” și președinte al Forului Democrat al Românilor din RepublicaMoldova.

Romanul de faţă este o scriere despre regăsirea de sine, despre fiinţarea în timp şi spaţiu a unui personaj aflat într-o situaţie tragică, dar prin biografia căruia poate fi recuperată o istorie.

Naratorul poartă numele Ivan Ivonov-15 şi-l găsim în orfelinat. Spre deosebire de ceilalţi copii, Ivan Ivanov-15 are o taină pe care o ţine ascunsă. Pe la trei-patru ani el descoperă că are tatuat ceva pe partea interioară a braţului, ulterior citind cuvîntul Mircea. Îşi descoperă adevărata identitate abia la 13 ani, cînd este găsit în orfelinat de tatăl său Mihai Ulmu, profesor de limba română, arestat pentru că era „contra poporului”. Din acel moment, naratorul se desprinde de sine şi devine narator obiectiv, reconstituind viaţa părinţilor săi, începînd cu lecţia de limba şi literatura română din 1940 şi pînă la revenirea în Poiana, după 13 ani, Mihai Ulmu avînd surpriza să fie aşteptat de foştii săi elevi pentru a încheia ora cu „tema de acasă”.

Cartea este despre drama deportaților basarabeni și despre credința în Dumnezeu care i-a ajutat să o depășească. E tragedia unor oameni nevinovați, umiliți de regimul comunist pentru simplul fapt că gândeau altfel. El – Mihai Ulmu – profesor, și ea – Maria Răzeșu – elevă.”E Ea, femeia pe care o căutase atît, dar care îl găsise ea” (p.113). Dincolo de tragedia deportărilor sau în paralel, urmărim o frumoasă poveste de dragoste (deși una neordinară): “Ființele lor se amestecară: el era ea, ea era el, iar lumea erau ei” (p.114); “A spune cuiva te iubesc este o invitație la veșnicie”(p.140).

Sînt pagini frumoase, unde comentariile sînt de prisos: “De cîteva ore, de cînd are un urmaș e ca și cum Dumnezeu i-ar mai fi pus la dispoziție încă o viață. E ca și cum, la timpul său, trăit și netrăit, s-a mai adăugat un alt timp, sufficient, pe care-l va trăi altcineva”(p.208).

„Tema pentru acasă”  este mai mult decît un roman, mai bine spus este  un ghid practic, care destăinuie cititorilor importanța unui mentor într-o viață scurtă și noduroasă de om. În urma lecturării, realizăm că în fiecare din noi există un Mircea născut dintr-o Marie, care știe că undeva acolo îl caută un  Mihai spiritual. Ca și creator de destine, Nicolae Dabija  își înzestrează eroii cu abilitatea de a construi din credință, speranță și chiar din oroare scări spre cerul evadării fizice și sufletești. În lupta pentru adevărurile depozitate în scoarța cerebrală a neamului, însuși Dumnezeu  intervine cu milă și miracole, deoarece  deznaționalizarea  stalinistă și-a setat agenda în direcția trimiterii Celui Preaînalt … în concediu.

Un roman profund, percutant, cu un conținut zguduitor. Citind acest roman retrăiești împreună cu protagoniștii acele sentimente puternice ale ființei omenești – dragostea, libertatea, durerea, răbdarea, sacrificarea ș.a. Merită să-l citiţi cît de curînd.

Elena LEAH, 

utilizator fidel

SĂRBĂTOAREA CONTINUĂ de Ernest Hemingway


Dacă e să o ținem pe aceeași notă de vacanță și elan v-aș propune spre lecturare Sărbătoarea continuă, colecţia de amintiri publicată postum,  din perioada petrecută de Hemingway în Parisul interbelic (cît e ficţiune şi cît e adevăr, rămîne la latitudinea cititorului să decidă – este de altfel şi invitaţia pe care o lansează autorul în debutul volumului).

Ernest Hemingway (1899‑1961), clasic al lite­­raturii universale, a avut o viaţă extrem de tumultuoasă. Opera izvorîtă dintr-o adîncă și insolită experiență de viață, relatînd, potrivit concepției scriitorului, „lucrurile  cele mai simple în modul cel mai simplu „, într-o proză energică, dură, cu o mare economie a mijloacelor stilistice. Printre titlurile care l-au făcut cunoscut se numără A Farewell to Arms („Adio, arme”), din 1929,  For Whom the Bell Tolls („Pentru cine bat clopotele”), apărut în 1940 şi capodopera din 1952, volumul The Old Man and the Sea („Bătrînul şi marea”). Deținător al Premiului Nobel (1954).

Publicată în 1964, la trei ani de la decesul autorului, Sărbătoarea continuă este una dintre operele cele mai cunoscute ale lui Hemingway, care are ca personaje secundare alţi  autori cunoscuţi –  F. Scott Fitzgerald, Gertrude Stein, Ezra Pound şi Alice B. Toklas.

Îmi place afirmația autorului de la începutul cărții: “Dacă ai fost destul de norocos să fi trăit la Paris în tinerețe, lucrul ăsta va rămîne cu tine oriunde te-ai duce, pentru că Parisul e o sărbătoare continuă”(1950) dar și cea de la sfîrșitul ei: “ Parisul nu se sfîrșește niciodată și amintirile oricărei persoane care a locuit în el sînt foarte diferite de ale alteia. Ne întoarcem mereu la el, indiferent cine eram sau cum se schimbase sau cît de greu, sau de ușor era să ajungi la el. Parisul a meritat din plin asta, și orice-i dădeai, primeai înapoi. Însă așa a fost Parisul la început, cînd eram foarte săraci și foarte fericiți ”(p. 244)

Poveştile lui Hemingway sînt din vremea cînd marele scriitor de mai tîrziu era, aşa cum surprinde fraza celebră care încheie volumul: „foarte sărac şi totuşi foarte fericit” (probabil ca mulţi colegi de breaslă de-ai săi). Paradoxul este însă numai aparent, căci lipsurile materiale ale perioadei interbelice de la Paris, erau compensate de o atmosferă culturală inubliabilă – “Pe atunci ajunsesem să știu că orice lucru, bun sau rău, lasă un gol în tine atunci cînd se termină. Dacă-i un lucru rău, golul ăsta se umple de la sine. Dacă-i bun, nu-l poți umple decît găsindu-ți ceva și mai bun” (p.75). Ce dacă nu ai baie în casa în care locuieşti sau dacă eşti nevoit să întinzi o cafe-creme mai bine de o jumătate de zi, prin vreun local din cartier, jinduind la un dejun rafinat? Ce dacă trebuie să pariezi din cînd în cînd la cursele de cai, ca să nu te îngrijoreze prea mult ziua de mîine? Toate acestea sînt sacrificii mici de plătit şi chiar benefice pe alocuri – aşa cum sugerează unul din capitolele cărţii, foamea e o bună formă de disciplină, ascute spiritul de observaţie şi poate fi îndoită şi prin procesul creaţiei – cititorii să nu se mai mire că personajele lui Hemingway sînt mai tot timpul înfometate şi pofticioase – cam aşa era autorul atunci cînd le-a plăsmuit. Toate neajunsurile sunt de fapt mici, atîta timp cît reuşeşti să scrii cîteva pagini pe zi, mai ales cînd poţi oricînd să treci pe la librăria-bibliotecă a Syilviei Beach, să îi citeşti pe clasicii ruşi pe gratis şi mai ales cînd poţi oricînd să te întîlneşti cu cei care aveau să devină (deşi erau chiar şi la vremea lor) personalităţi culturale marcante ale primei jumătăţi de secol. Dar întîlnirile la care te face martor Hemingway, cu nume precum Joyce, Fitzgerald, Ezra Pound sau Gertrude Stein nu te fac să tremuri de emoţie ca în sala de conferinţe, ci mai degrabă sa te relaxezi în fotoliul domestic şi să savurezi spectacolul. Căci Hemingway utilizează în volumul de faţă poate mai mult decît în alte scrieri, acel lubrifiant al familiarităţii, îi dezvăluie pe toţi aceşti mari artişti în umanitatea lor deplină. O descoperim pe Gerturde Stein parafrazînd mecanici auto, prin acea etichetă a “generaţiei pierdute” care avea să devină celebră, îl descoperim pe Ezra Pound încercînd să înveţe să boxeze şi adunînd bani de la colegii de breaslă, într-o tentativă generoasă de a-l scăpa pe T.S.Eliot de a mai lucra ca angajat la bancă şi nu în ultimul rînd îl descoperim pe Scott Fitzgerald puţin cam ipohondru (scena cînd Hemingway îi ia temperatura cu un termometru de cameră este delicioasă!) şi corupt la beţii interminabile de nevasta lui, Zelda. Mai sînt însă şi alte întîmplări şi cu alţi artişti pe care Hemingway îi întîlneşte în cele mai (ne)obişnuite situaţii pe care le veţi descoperi cu plăcere.

Deşi povestitorul locuieşte într-un autentic paradis artistic, într-o lume mustind de talente şi schimbări culturale profunde, într-o perioadă şi într-un spaţiu de-a dreptul incandescente,  nu se simte nimic inflamat, nimic manifest în scriitura lui Hemingway… ea are doar un ton nostalgic evocator  prin excelenţă, un ton care, departe de a te îmbrînci, te face să pătrunzi lent şi relaxat,  în cotloane pierdute în timp,  reuşind să îţi stîrnească un dor paradoxal pentru o lume pe care nu ai apucat să o vezi de fapt niciodată pînă acum.

În perioada interbelică adevăratul tărîm al făgăduinţei, aşa cum transpare din scriitura lui Hemingway pare să fie nu cel american, ci mai degrabă cel francez: Parisul tuturor posbilităţilor, Parisul care nu se sfîrşeşte niciodată.

Vă recomand cu căldură în această vară volumul lui Hemingway –

el este ca o vacanţă mult aşteptată şi îndelung planificată:

ştii sigur că vei trăi momente memorabile şi cu toate acestea, te aşteaptă încă foarte multe surprize.

Publicat de

Elena LEAH, magistru în filologie