Am căutat la raft o carte care ar corespunde stării mele sufletești. Și n-am găsit, dar am dat de cărțile domnului Gabriel Liiceanu și nume Despre minciună, Despre limită, Despre seducție, Declarații de iubire etc.
Am ales pentru lectură cartea Despre ură. Mi se pare un fenomen foarte răspîndit în societatea noastră post-socialistă. Este moștenirea noastră grea, durută. Nu zic există și minciună destulă, și seducție, și cîte un strop de iubire mai picură în sufletele noastre, dar totuși e mult prea multă ură. Am citit cartea cu interes și tristețe. Cartea este structurată pe patru capitole, Cuvînt înainte și În loc de concluzie. Capitolul I, întitulat Ce ste ura? Disocieri și definiții, depistează două tipuri de ură: ura ”de pornire” și ura de reacție. Cum se naște ura? De unde? Apare din neputința de a iubi, prin mecanismul de jefuire genetică și prin uzurpare de statut. Capitolul al II dezvoltă ideea de la ura spontană (necultivată) la ura cultă (educată și cultivată), ca să ajungă la ură și ideologie. Paragraful ”Diferența dintre crima izvorîtă din ura lui Cain și crima izvorîtă din ura modernă” conturează clar următoarea idee: spre deosebire de ura lui Cain, care se stinge din clipa în care Abel dispare, obiectul urii moderne nu e nici individual și nici finit, ura modernă reușește o performanță extraordinară: ea nu se stinge odată cu săvîrșirea primei crime pe care a generat-o, ura poate lucra la infinit și crima prin care ea se satisface poate fi repetată. Paradoxul urei organizate ideologic este că obiectul ei nu dispare odată cu crima.
Surprinzător pentru mine (nu m-am găndit la ură sub acest aspect) a fost Capitolul III Intelectualul și ura. Bizar sună pentru mine formula Intelectualul ca organizator al urii.
Capitolul IV Intelectualii și ura în România după 1948 și pînă astăzi elucidează ura organizată ca principiu de guvernare care a pustiit guvernarea română, a pustiit sufletele oamenilor și relațiile dintre ei. Procesul acesta a avut loc și în scietatea noastră.
Marina Casap