Mircea şi căţeluşii pitici

Mircea şi căţeluşii pitici

     Părinţii lui Mircea lucrează toată ziua. Ei lipsesc de acasă de dimineaţa până seara. Din această cauză Mircea stă mult la bunica. O iubeşte foarte mult pe Buni!

Mircea este un copilaş deştept şi vioi. Buni îi atrage atenţia de multe ori să fie mai precaut. Deoarece Mircea este interesat de toate, el vrea să şi încerce tot. Nu se poate spune despre el că e laş, dar totuşi se teme de un lucru: de câine. Poate fi câine mic sau mare, negru sau alb – dacă-l vede, o ia la sănătoasa cât ai clipi.

De mult timp trăieşte cu această frică. Nici el nu-şi mai aduce aminte cum a început totul – pentru că a fost o vreme când Mircea mângâia orice câine îi ieşea în cale. Părinţii i-au şi atras atenţia:

− Nu pune mâna pe animale necunoscute. Nu te cunoaşte, poate se sperie, vrea să se apere şi te prinde.

Mircea însă nu a ascultat sfatul părinţilor. A ignorat şi cuvintele lui Buni, deşi Buni repeta într-una:

− Mircea nu pune mâna pe câine! Te muşcă imediat!

Îi adevărat că şi lui Buni îi era întotdeauna frică de câini.

S-a întâmplat într-o zi când Mircea s-a plimbat cu Buni, că au văzut în faţa unui magazin un câine care sta culcat aşteptându-şi liniştit stăpânul. Mircea a fugit în spatele lui şi a vrut să-l mângâie. Câinele s-a speriat foarte tare. Sigur credea că vor să-i facă rău, aşa că a dat după mâna lui Mircea. De sperietură, Mircea a uitat şi să plângă. Buni s-a speriat de moarte, a alergat la Mircea, l-a strâns în braţe şi-l consola, alintându-l. Mircea a început să plângă în hohote, deşi n-avea pe mână decât o mică zgârietură. Buni s-a amărât tot drumul către casă, iar Mircea plângea, plângea, plângea. Buni cerceta tot mereu zgârietura, urmărind dacă nu cumva începe să sângereze. De atunci, Buni are foarte mare grijă de Mircea, iar acestuia îi este din ce în ce mai frică de câini.
Mircea are un foarte bun prieten, pe Mihai. Părinţii lui Mircea l-ar lăsa cu siguranţă să meargă cu Mihai pe terenul de joacă, doar că Mircea nu vrea. Oare de ce? Explicaţia este foarte simplă: Mihai are un câine mare pe care-l iubeşte foarte mult şi care-l însoteşte peste tot. Mai mult de atât acest câine, adică doamna-câine va avea peste puţin timp pui. Mihai i-a oferit lui Mircea un pui de căţel, dar acesta nici n-a vrut s-audă. N-a avut curajul să-i mărturisească prietenului său că lui îi este teamă de câini, deoarece se temea că acesta va râde de el.

− Ce aş putea face ca Mihai să vină mai des cu mine pe terenul de joacă, dar să nu-şi aducă şi câinele? Ce bine ar fi dacă nu mi-ar fi frică de câini! Nicicum nu pot să scap de frica asta prostească! – a gândit într-o seară Mircea. Încă s-a şi supărat un pic pe sine înainte să adoarmă.      În noaptea aceea a visat ceva ciudat: o navă spaţială uriaşă l-a dus deasupra râurilor înspumate, deasupra piscurilor înalte ale munţilor şi a văilor largi, apoi s-a îndepărtat din ce în ce mai repede de Pământ şi zbura deja printre miliardele de stele ale cerului. Când e îngrozitor de cald, când e un frig pătrunzător, depinde de distanţa la care trec de stele. În sfârşit Mircea coboară pe o planetă mică, în vârful unui munte. Muntele este pustiu, nu vezi nici un copac, nici măcar nişte tufe. Mircea de-abia îşi poate mişca picioarele, de-abia se poate urni din loc. Se întoarce pentru ajutor spre nava spaţială, dar, ce oroare, nava a dispărut!

Ce să fac fără navă în frigul acesta? se gândeşte disperat Mircea. Deodată observă în coasta muntelui intrarea unei peşteri. Cu ultimele puteri, cu chiu, cu vai se târăşte în grota întunecoasă. Deîndată ce a intrat în peşteră, se simte mai uşurat. Dar nu chiar ca acasă… Dintr-odată aude o muzică frumoasă şi un fel de bâzâit. Parcă s-ar apropia un roi uriaş de ţânţari. Înaintează curios şi în curând ajunge la capătul celălalt al peşterii. Aici găseşte lumina strălucitoare. Ia ceva timp până i se obişnuiesc ochii cu lumina. Înaintea lui se arată copaci verzi şi câmpuri bogate.

− Minunat! strigă el încântat. Nici zăpadă, nici frig. Este cald şi timp frumos. Dar de unde vine muzica asta? Ce să însemne asta?

Deodată aude un zumzet şi bâzâit din iarbă. Să fie oare gândaci? Fiinţele astea târâtoare amuzante seamănă mai mult cu oamenii, numai că sunt mici, mici de tot! La auzul glasului băiatului, fiinţele târâtoare micuţe o iau la sănătoasa.

− Nu vă temeţi! Nu vă fac nimic rău! strigă Mircea după ele. Cine sunteţi? Eu voi fi prietenul vostru! Veniţi fără frică!

Oamenii ies încet şi cu mare băgare de seamă. Unul dintre ei, cu siguranţă cel mai curajos, spune cu glas fin şi domol:

− Dacă nu vrei să ne faci nici un rău, atunci fii binevenit în cercul nostru. Noi suntem miniminusculii. Planeta aceasta nu are locuitori mai mici decât noi. Dar ţie ţi-e foame, sigur! Te poftim la ospăţul miniminusculilor!

Şi iată: sute şi sute de miniminusculi se înhamă la un şnur. La capătul şnurului se bălăngăne un măr frumos, roşu! E de netăgăduit că lui Mircea i s-a făcut foame şi se bucură de mărul dulce şi frumos. Numai că-i pare rău de miniminusculi pentru efortul lor.

−  Dar ce sunt acestea? strigă Mircea când se vede înconjurat de animale micuţe, micuţe de tot.

− Aceştia sunt prietenii noştri cei mai fideli şi apărătorii noştri. Vedem că te plac, aşa că suntem siguri că eşti un copil cumsecade, răspund miniminusculii. Câinii minusculi dau veseli din coada lor şi mai mică şi ling prietenos mâna lui Mircea cu lăbuţele lor trandafirii. Mircea se împrieteneşte îndată cu căţeluşii miniminusculi. Uită de tot că altădată îi era frică de câini. Dar aceştia sunt cu totul altfel! Sunt atât de mici!

Mircea se simte foarte bine la miniminusculi. Cu plăcere s-ar juca mai departe cu căţeluşii drăgălaşi, dar nu vrea să fie o povară pentru miniminusculi, aşa că îşi continuă drumul.

Peste puţin timp ajunge la porţile unui oraş. Numai că oraşul este atât de mic încât ar încăpea cu totul în camera sa! Pe străzile oraşului se plimbă oameni minusculi.

Deşi aceştia sunt mult mai mari decât miniminusculii, gândeşte Mircea, tot sunt foarte mici. Atunci observă o tăbliţă. „Mărunţeni” – citeşte pe ea. Aici probabil locuiesc mărunţeii, gândeşte Mircea.

Atunci saltă către el un pămătuf de bumbac. Când se uită mai bine vede că nu e un pămătuf de bumbac, ci un căţeluş mărunt. Năsucul lui lucios şi negru se ridică voiniceşte spre cer, ochii lui veseli privesc spre Mircea.

− Vai, cât eşti de drăgălaş! strigă Mircea. Tu nu mă vei muşca, sunt sigur! ridică căţeluşul cu băgare de seamă ca să nu-l sperie cu vreo mişcare bruscă şi-l pune pe palmă. Da, căţeluşul este atât de mic, încât îi încape pe palmă!

Căţelul mărunţel îşi scoate limba micuţă şi-l linge pe Mircea.

− Hihihi! Încetează! râde Mircea. Mă gâdili! Nu mă gâdila! Eşti atât de drăgălaş, încât îmi doresc să te pot lua cu mine. Numai că acasă toată lumea te-ar crede popândău. Din păcate, trebuie să te las aici. Şi îl pune jos cu grijă. Dar, în jurul său s-a adunat o ceată de câini mărunţei. Adulmecă cu grijă, cu puţină teamă copilandrul. Mircea pare un adevărat uriaş pe lângă ei. Vorbeşte încet, cu voce blândă cu ei, să nu-i sperie. Îi mângâie cu grijă, apoi îşi ia rămas bun.

Interesant, se gândeşte plecând, lor le era frică de mine. Altădată lucrurile au stat invers. Oare şi câinii mari se sperie dacă îi ating brusc? Câinii mărunţi erau mult mai mari decât miniminusculii, dar mie nu mi-e frică deloc de ei.

Merge mai departe, de pe-o colină pe alta. Deodată, aude un lătrat. Se sperie şi ar lua-o la sănătoasa. Numai că alt drum nu există numai cel care duce în direcţia lătratului. După câţiva paşi zăreşte un câine. Acesta este mult mai mare decât miniminusculii, chiar şi decât mărunţeii, dar tot nu este de mărimea celor care trăiesc cu oamenii. Cu cât se apropie mai tare de câinele lătrând, cu atât mai mult pune stăpânire pe el spaima. Păşeşte din ce în ce mai încet, aproape că se opreşte, dar îşi aduce aminte de vizita la miniminusculi şi la mărunţei.

E caraghios! gândeşte Mircea. Nu mi-a fost frică de câinii miniminusculi, pe cei mărunţei i-am şi mângâiat şi acum mi-e teamă de un astfel de căţeluş? Dar şi el este ca şi cei miniminusculi ori cei mărunţei. Câinele e câine! Şi Mircea îşi continuă curajos drumul.

Zăreşte un omuleţ, care este mult mai mare decât miniminusculii, mai mare decât mărunţeii, dar mai mic, decât oamenii. Omuleţul îşi cheamă câinele cu un semn.

− Taci, Cezar! Ai semnalat deja că se apropie un străin de oraşul nostru! Apoi se întoarce către Mircea: Ai trecut pe pământul miniminusculilor, ai traversat ţara mărunţeilor, eşti binevenit în ţara piticilor! Acesta este câinele meu, Cezar. El este paznicul nostru cel mai vigilent. Suntem foarte mândri de el. Ne ajută foarte mult. E un câine de nădejde, nu-i face nimănui rău, dacă este lăsat în pace. Nu poate vorbi, aşa că latră, dacă are ceva de comunicat. Lătratul de care te-ai speriat aşa de mult nu e altceva decât graiul câinilor. Vii la mine să te omenesc?

Mircea primeşte bucuros invitaţia. Deja nu-i e frică de câine, iar Cezar se gudură vesel pe lângă el.

Casa piticului este foarte cochetă. Şi tu ştii, doar cunoşti casa piticilor din povestea cu Albă-ca-Zăpada. Nevasta piticului găteşte o cină nemaipomenită. Mircea primeşte porţie dublă. Ia din farfurie o bucată de carne: ar vrea să-i dea lui Cezar, când îşi ia rămas bun.

− Mulţumesc pentru ospitalitate! Din păcate, trebuie să plec, pentru că părinţii mei sunt îngrijoraţi din cauza mea, spune după cină Mircea.

− Nu uita prietenii tăi din ţara piticilor! îşi ia rămas bun piticul şi nevasta sa. Iar câinele pitic latră ca aprobare. Mircea aude din nou ceva zumzăit, bâzâit de sub picioare – şi auzi întâmplare! Stă din nou în naveta spaţială! Şi zboară, zboară, zboară şi Bum! cade din pat!

Ce frumos am visat! Păcat că nu m-am putut juca de-adevăratelea cu căţeluşii aceia drăgălaşi, gândeşte Mircea, apoi se-ntoarce către perete şi doarme la loc.

A doua zi se întâlneşte cu Mihai.

− Priveşte aici! strigă Mihai. Nu e drăgălaş?

Mircea se apropie şi vede că Mihai ţine în braţe un căţeluş. Mircea se gândeşte la visul său frumos şi nu-i e teamă deloc. Îl mângâie şi îl roagă pe Mihai să-l lase să-l ţină acum şi el. Ce moale este blana lui! Şi cum îşi încearcă dinţişorii pe mâna lui Mircea! Un pic pişcă, dar lui Mircea nu-i pasă.

− Hai la noi! îl invită Mihai. Îţi arăt şi ceilalţi pui. Stau în coş cu mama lor.

Mircea ezită puţin.

Să mă duc lângă câinele cel mare? Gândeşte, dar de ce nu? Câinele acela nu e altfel, decât miniminuscuilii ori mărunţeii, ori câinii pitici…ori acest căţeluş. Numai că e mai mare.

− Bine, zice cu voce tare. Vin cu tine.

Şi până ajunge la Mihai aproape că nu-i mai este frică. Un pic, un pic tot se teme de mama puilor, dar bine că Mihai nu observă nimic din asta.

Peste puţin timp n-o să-mi fie frică deloc de câini – gândeşte mulţumit Mircea. Doar nu trebuie să pun mâna pe ei. Nici nu-i voie să pun mâna pe un câine străin. Un lucru e sigur: acum pot să vin la Mihai, nu mă tem atât de mult de câini!
Poate că şi ţie ţi-e teamă un pic de câini? Atunci urmează exemplul lui Mircea: cu siguranţă şi tu eşti tot atât de curajos. Imaginează-ţi cum arată câinii miniminusculi şi cei mărunţei. Dacă ţi-ar fi frică din nou, încearcă să te gândeşti mult la ei – vei vedea că teama se va face mai mică decât ei!